GINDURI INTRERUPTE

Gabriel Furmuzachi

Filosofia nu are nici un atu in fata stiintei. Filosofia nu accepta si nu poate accepta schimbarea. Ea tinjeste dupa eternitate dar cel mai indepartat punct la care ajunge nu se afla decit la portile fiintei, niciodata inauntru. (Plotin a fost mai mult un mistic decit un filosof). Stiinta cauta schimbarea, o provoaca, desi utilizeaza formule. Ea nu are pretentia de a ajunge la fiinta. Stiinta se joaca de-a Dumnezeu in domeniul fapturii; filosofia se joaca de-a Dumnezeu in in ceea ce priveste fiinta, pe ‘a fi’. Filosofia e rupta de pamint, nu a atins cerul si nici nu se poate misca concret pe vreo directie. Stiinta e prinsa de pamint, tinteste in sus si, uneori, mai deschide cite o bresa…
Frica nu poate avea decit doua canale: frica din interior si frica din exterior. Frica de Dumnezeu nu e decit o unire fabuloasa a acestora si nu ceva aparte.
Aristotel nu priveste inainte ci doar inapoi (la antecesorii sai) si la sine. Pe primii ii critica, iar pe sine se intemeiaza odata cu fiecare cunostinata capatata. Aristotel e un Descartes avant la date ; insa un Descartes mult mai liber caci el nu trebuia sa demonstreze nimic ci doar sa puna lucrurile in ordine pentru a …..incheia filosofia.
Valentele traditionale ale gindirii europene orientale (ortodoxe) il impiedica pe Coridaleu sa vorbeasca despre Metafizica din perspectiva unui temei, in vederea unei depasiri a acesteia, a realizarii a ceva nou. El doar isi prezinta ideile in cadrul cursurilor pe care le sustine; urmareste doar un scop didactic. Toma d’Aquino, contemporan al sau in Europa occidentala, intemeiaza corpusul teologic al catolicismului pe spezele aristotelismului. Coridaleu e mult mai retinut. El doar prezinta si incearca sa dea o coerenta logica textului pe care il analizeza. Foloseste desori modelul silogistic: prima premisa este …(A), a doua…(B) , deci concluzia (C) este vizibila. Astfel, el este in stare sa descopere o intreaga serie de locuri problematice (care au fost inventariate de Noica) in textul Metafizicii. Dar el nu merge mai departe. Coridaleu nu-si pune problema “de ce lucrurile s-au asezat intr-un anume fel in domeniul metafizicii si nu in altul”. El nu analizeza pe Aristotel ca pretext pentru dezvoltarea a ceva nou.
Gindesc in valuri, turbionar; de aceea e foarte greu sa imi concretizez ideile. Pina reusesc sa notez inceputul unei idei, al unui gind, acesta s-a evaporat si ma gasesc deja in orizontul altuia. Nu pot face o sinteza si nici macar o analiza acceptabila. Panta rei…Singurul lucru care imi ramine de facut e cel de a ma situa continuu intr-o antiteza simbolica, sa ma contrazic, sa-mi neg orice gind “proaspat”. Traiesc, intelectual vorbind, din singele propriilor idei. Ma inalt pe cadavrele lor nevinovate. Sau, poate, se fac gindurile mele vinovate de o greseala, de un pacat pe care nu-l pot surprinde? Poate insasi existenta lor e pernicioasa si isi merita pe deplin supliciul la care le supun…Incercarea lor de a lua fiinta poate fi dovada unei libertati pacatoase? Poate ca iesirea din calmul tacerii si al echilibrului intelepciunii paradisiace e pasul gresit…
O conciliere intre mit si metafizica mi se pare greu de indeplinit. Mitul este o realitate ce nu poate fi explorata. Existenta mitului presupune credinta in el. Mitul, atunci cind e perceput ca ceva in sine, rupe orice legatura cu persoana careia i se adreseaza. Mitul exista doar atunci cind este trait. Metafizica in schimb, pune mai putin accent pe “datele” credintei si se bazeaza pe cercetarile ratiunii. Metafizica presupune existenta fiintei si apoi cauta drumul cel mai evident si mai sigur la ea. Cu fiecare pas pe care il face, metafizica sondeaza in cautarea de certitudini. Mitul in schimb, se face cunoscut ca existenta certa. El nu trebuie verificat. Folosirea ratiunii in procesul de explorare al mitului duce inevitabil la pierderea lui definitiva si la transformarea lui in ceva cu totul inutil, fara vreo relevanta concreta in filosofie ori religie.
Sfintii fac viata imposibila. De vreme ce crezi in Dumnezeu, alta cale de a trai decit cea aleasa de sfinti mi se pare neverosimila.
Orice carte trebuie citita cu tonul potrivit. Altfel risti sa pierzi dialogul cu cel care a scris-o, risti sa nu ii intelegi gindul si sa acoperi totul cu culoarea inchisa a singuratatii.
Paradoxul e impotriva opiniei. Paradoxul se impune; nu poti avea o cunoastere particulara a sa. Paradoxul e ceva etern; e unul singur, acelasi pentru toti. Paradoxul nu accepta dezbateri, discutii pe seama sa ci te pune in fata alternativei: accepti sau nu accepti. Dar, a-ti argumenta pozitia e neverosimil.
“Fie ca Dumnezeu sa dea filosofilor capacitatea de a vedea ceea ce sta inainte ochilor tuturor”, se roaga Wittgenstein cu speranta ca cei care se indeletnicesc cu filosofia vor reveni asupra “adevarurilor” lor si nu le vor mai numi asa. Nu exista nici un adevar “ascuns”, nu exista nici un “dincolo” daca acesta nu poate fi exprimat prin intermediul cuvintelor. Altfel cum ar putea fi adus la cunostiinta? Prin intuitie? Dar nu toti oamenii au capacitatea de a intui adevarul. Ar trebui ca ei sa fie exclusi, dati deoparte? Cu ce drept unii se considera mai inzestrati decit altii? Orice drum, in filosofie, trebuie sa porneasca de aici, din real, din lumea aceasta in care traim de linga oamenii pe care ii cunoastem (sau nu), si tot aici trebuie sa ajunga. Ce rost ar avea sa raminem suspendati in mijlocul drumului, de vreo Idee sau de vreun imperativ categoric, sau etc. Filosofia nu ar rezolva nimic astfel; mai rau, ar intra pe un teritoriu cu totul strain in care nu stie cum sa se descurce, neavind un instrumentar pe masura de care sa se foloseasca. Filosofia se disperseaza intr-o serie de concepte fara acoperire, intr-un set de abstractii irelevante. Jocurile de limbaj nu mai functioneaza la acest nivel. Cuvintele capata o incarcatura serioasa de subiectivitate ce nu poate fi tradusa in mod satisfacator. Fiecare filosof isi expune punctul sau de vedere care va ramine doar punctul sau de vedere. Nu avem de a face cu ceva obiectiv inteligibil ci cu un act de curaj (sau, mai bine spus, de indrazneala).
Nu poti da dovada de onestitate intr-un discurs metafizic daca nu ai constant in minte intentia de a te face inteles cit mai bine. Discursul filosofic este, prin definitie, obiectiv, clar si precis. In domeniul ‘filo-sophiei’ pasiunea trebuie lasata deoparte, in favoarea unei abordari calme, detasate. Pasiunea isi gaseste locul in cazul in careintiietate are credinta. Kierkegaard privea credinta ca fiind posibila doar prin pasiune, prin traire intensa. Odata intrat in jocul intelepciunii, credinta nu mai trebuie invocata. Conceptele nu pot mintui, ideile nu sint ingeri. ‘Filosofia e un antrenament al mintii’ insa prin practicarea lui continua nu poti ajunge sa descoperi pe Dumnezeu.
Nu mai stiu cine a spus-o: “A te odihni pe lauri e la fel de primejdios ca a te odihni intr-o drumetie pe zapada. Atipesti si mori in somn.”
Nimic nu e adevarat, ci doar multumitor.
Daca contradictia este lipsita de sens, ea este lipsita de sens in cadrul limbajului meu, a situatiei logice. A scapa de logica si de lipsa de sens din interiorul ei prin adoptarea contradictiei pentru exersarea unei libertati a sensului, un sens revelat, venit din afara, care paseste peste determinarile limbajului, iata de ce am nevoie.
Exista un “loc” al gindurilor, sau gindim doar prin limbaj?
Certitudinea ucide vointa si inabusa orice impuls. A sti adevarul inseamna a muri, a amorti intr-un univers sec.
Intrebarea (atita timp cit este bine pusa) e mult mai profunda decit orice raspuns. Ea permite delimitarea atenta a oricarei probleme de vreme ce nu se pierde in afirmatii desfasurate pe seama unor concepte fara acoperire. Intrebarea nu descrie nimic, ea doar trimite la continuturi particulare, la intelesuri.
Atunci cind Wittgenstein vorbeste despre extraordinara importanta a actului de a invata cuvintele folosite ulterior in limbaj, in jocurile de limbaj, nu pot sa nu imi amintesc tristetea lui Sestov care spunea lucruri asemanatoare in “Apoteoza…” : “Tinerii? Li se rup aripile si apoi sint invatati sa zboare.” In ce masura poate fi vorba de libertate, cind acesta este constituita pe spezele traditiei?