De fapt, nu-și mai putea aminti cum era viața înainte de a avea copii. Nu-și mai putea imagina că a trăit așa ceva. Acea viaţă era departe, foarte departe, îngropată în timp. Acum se raporta la orice doar prin rolul său de tată, chiar şi lucrurile simple ca mersul pe stradă sau uitatul la o femeie nu le vedea altfel. Mai avea doar un copil. Au fost patru în total, dar trei sînt mari deja și se descurcă singuri. Doar băieți. Adolescenți. Nu mai erau ai săi. Cu excepția lui Peter, cel mai mic. Peter încă mai mergea mînă în mînă cu Donal. Dar de fiecare dată cînd vedea alți copii de vîrsta lui prin apropiere, şi-o retrăgea iute și abia după ce făceau colțul i-o dădea din nou. Donal știa că într-o zi va întinde mîna şi va rămîne cu ea în aer. Știa că în momentul în care se va întîmpla asta va muri pur și simplu; se va lungi pe stradă și va muri. Exact așa se simțea. După douăzeci de ani… Independență… Timp doar pentru sine - iar el nici măcar nu voia să audă de așa ceva.
“Vei avea în sfîrşit parte de propria viață, i-a spus cineva.”
“Dar am deja o viață”, a răspuns.” Și îmi place al naibii de mult așa cum este ea.”
Nu s-a simțit niciodată amăgit, ştia că nu a pierdut nimic trăind aşa cum a trăit. Era fericit. Chiar şi atunci cînd era stresat. Uneori, epuizat, cu ochii roșii, obosiți, era conștient doar în mod vag că are un nume sau un sex, dar nu înceta să simtă că trăiește, că există. Gătind mîncăruri pe care, știa bine, nimeni nu le va mînca, alergînd cît îl țineau picioarele către spitalul Temple Street cu un copil în brațe care ori hîrcîia din greu, ori era plin de sînge, stînd pe bancă la un meci de fotbal, într-o ploaie nemiloasă, la zeci de kilometri depărtare de casă, privindu-și unul din băieți care parcă încerca din răsputeri să evite orice contact cu mingea. Băieții au impus ritmul fiecărei zile și al fiecărei nopți. Iar dimineața era mereu primul care se trezea. Mereu. Nimeni nu a intrat în bucătărie fără ca el să fie deja acolo. Odată îi schimba pampersul lui Carl. Carl era al doilea băiat. Erau acasă la mama lui Elaine, duminică după-amiază. Îl așezase pe Carl pe o păturică, îi ridicase fundul în sus la marginea păturicii, deasupra covorul alb din baie. Cînd a dat să scoată pampersul răhățelul, o sferă aproape solidă, a sărit din scutec. Fără să se gîndească, Donal l-a prins, l-a prins instinctiv în mînă. Pampersul într-o mînă, răhățelul în cealaltă, fundulețul lui Carl atîrnînd deasupra covorului. Și abia aștepta să le spună tuturor ce a năzbîtie a făcut. Știa ca era o poveste numai bună de povestit. Poveștile astea - douazeci de ani de povești! Multe din ele erau răsuflate, spuse prea des, poate chiar rîncede. Cum începea să vorbească sau doar să se gîndească la ele aproape că simțea gustul show-ului, reflectoarele, căldura. Își imagina că era într-un studio de înregistrări și că avea în față o audiență întreagă, ca și cum încerca să le vîndă ceva, sau să îi convingă de ceva. Dar ce simțea nu era lipsit de onestitate. Gol. Terminat. Poveștile sale, amintirile sale se apropiau de sfîrșit, se terminau și nu mai găsea nimic cu care să le înlocuiască. Întreaga sa viață îi aluneca naibii printre degete. Se uita la televizor cu Peter. Un film pe Sky Movies. “Little Man”. Era îngrozitor de prost. Omulețul ăsta negru se prefăcea că era un bebeluș - Donal nu știa de ce: nu au prins începutul filmului - se holba la sînii unei femei, încerca să pună mîinile pe ei. Era absolut îngrozitor. Dar Peter rîdea, așa că a rîs și el.
“Crezi că avem voie să ne uităm la filmul ăsta, Pete?”
“Da, am controlat și am voie.”
“Dar el vrea doar să se culce cu femeia asta.”
“Ca și tine, nu? a spus Peter.”
“O.K., a răspuns Donal. Ai dreptate.”
Și așa a adăugat încă o poveste la colecția sa: Ca și tine, spune el. Peter avea zece ani. Donal, patruzeci și opt: la fel ca și prietenii săi. Da, toți prietenii săi aveau partuzeci și opt de ani. Asta-i plăcea la Irlanda, în general, și la Dublin, în special - se putea întîlni în continuare cu ceilalți oameni, cu ceilalţi bărbați cu care a crescut împreună. A mers la școală cu indivizi ce s-au mutat ulterior în Canada, Statele Unite, chiar și Africa de Sud. Dar nici unul din cei cu care era prieten nu s-a mutat la sud de Liffey, rîul ce trece prin Dublin. Ori au plecat din țară, ori au rămas exact acolo unde s-au născut. Iar Donal a avut noroc. Imediat după ce a terminat școala și-a găsit o slujbă în administrația locală, ca funcționar public. Cîțiva ani mai tîrziu, chiar dacă locurile de muncă dispăreau pe zi ce trece, Donal a avut mereu serviciu. Prietenii săi, așijderea. Fiecare locuia în casa sa, nu departe de casele părintești. Puteau merge pe jos pînă la pub și, chiar dacă pubul s-a schimbat mult între timp (nu mai era la fel ca atunci cînd au băut primele beri împreună acolo), era aproape - doar cîteva minute de mers pe jos. Se întîlneau în fiecare săptămînă. Toți patru, sau doar trei, sau numai doi. Era un soi de înțelegere tăcută care a devenit mai organizată de cind au început să scrie SMS-uri, cu puțini ani în urmă. Pub? Da. 9:30? bn. Donal nu se simțea niciodată obosit joi seara. Putea să fie plecat în concediu, în Franța, să zicem, sau în Portugalia, sau în Orlando în America, și putea să se distreze bine. Dar joi seara voia să fie acasă, în Dublin, pe drum către pub. Rutină. Era odată cu Elaine, în apartamentul său și erau în pat. Ea tocmai își turnase ademenitor o ciocolată Mars, topită, pe buric. L-a prins uitîndu-se la ceas.
“Ai ceva mai important de făcut?”
“Nu! Sigur că nu! Dumnezeule! Asta este minunat!”
Ciocolata, caldă încă, i-a fript puțin limba și se simțea puțin rău. Dar i-a plăcut. Își mai putea aminti senzația ce o avuse plimbîndu-și limba pe burta ei.
“De dimineață nu am mai mîncat nimic. Asta e prima dată”, i-a spus și ea a rîs. O simțea rîzînd, îi simțea pielea vibrînd. O ridicase ușor - i-a spus mai tîrziu - îi ținea coapsele și o imobilizase pe spate ca nu cumva ciocolata să curgă pe cearșafuri pentru că nu mai avea altele și nu voia ca Elaine să-și dea seama. A mîncat ciocolata, a curățat-o toată și apoi nu l-a mai interesat în ce pozitie au făcut dragoste. Sigur, așa cum voia ea.
Prietenii săi nu vorbesc niciodată despre sex, sau despre sănătate. Niciodată nu au atins subiectele astea. Sau despre probleme - nu vorbeau niciodată despre probleme.
Alți oameni nu ar fi înțeles. În mod special, femeile. Bărbați în toată firea, stînd împreună, ca și cum ar fi ceva ciudat sau denaturat. Sau naiv.
“Te întîlnești cu ai tăi diseară?”
“Nu voi răspunde dacă vorbești așa.”
“Păi cum vorbesc?”
“Ai tăi…”
Odată l-a întrebat, în timp ce se încălța:
“De fapt, de ce te întîlnești cu ei?”
“Poftim?”
“Ai tăi prieteni, a spus.”
“Ce-i cu ei?”
“De ce ești prieten cu ei?”
“Sigur n-am să-ți răspund la întrebarea asta.”
“Nu fi supărăcios, a spus. Sînt doar curioasă.”
“Atunci rămîi curioasă!”
“Îmi pare rău. N-am vrut să te necăjesc.”
“De ce trebuie să mă justific?”
“Nu trebuie să te justifici.”
“Ba da - trebuie să îți explic de ce prietenii mei îmi sînt prieteni.”
“Nu trebuie, dacă nu vrei.”
“Eu nu te întreb niciodată despre prietenele tale.”
“Știu. Nici măcar nu știi cum le cheamă.”
“Ba da, știu.”
Ea a zîmbit.
“Ba da, știu, a insistat el. E Mary și apoi…”
“Oprește-te, a spus ea. Uite… De fapt ce vreau să spun e că… despre ce anume discutați?”
El o privea mirat.
“Fotbal, a răspuns.”
Știa că nu era mulțumită de răspunsul primit.
“Și atît? Doar fotbal?”
“Nu.”
“Atunci, ce altceva? Dă-mi o mînă de ajutor!”
Nu știa ce altceva să îi spună. Nu știa cum să explice totul. Anume că ei vorbeau despre lucruri puțin interesante. Că ar putea să stea împreună fără să spună mare lucru o grămadă de timp, mai toată noaptea. Și, chiar așa, s-ar întoarce acasă și s-ar simți minunat. Apreciat…
“Glume, a spus el mai departe.”
“Spuneți glume?”
“Da. Dacă auzim unele noi, le spunem și celorlalți.”
“Oh, fain.”
Nu era sarcastică.
“Deși e foarte rar să mai auzi glume zilele astea. Doar prin emailuri sau mai știu eu cum. Nimeni nu mai inventează glume… anecdote… povestioare… știi ce vreau să spun?”
Ea a dat din cap afirmativ.
“Pot să plec?”
“Sigur! Pe curînd.”
A ajuns primul în pub și masa lor obișnuită era liberă. L-a salutat pe barman și a ridicat un deget. I-a plăcut mereu asta - că putea să comande o bere fără să vorbească. Venea aici de ani de zile. Barmanul era polonez și lucra la pub doar de vreo trei luni dar știa ce voia Donal să comande deși el nu i-a spus niciodată. Polonezii sînt remarcabili. S-a așezat și a urmărit o partidă de snooker la televizor. Habar nu avea cine juca. Nu cunoștea nici un jucător. Păreau să fie mai tineri decît băieții săi mai mari. Părul dat cu gel, reclame micuțe cusute pe vestele lor. Arătau mult prea tineri ca să fie în stare să trăiască de unii singuri, chiar dacă erau, mai mult ca sigur, milionari deja. A cam rămas pe dinafară. S-au întîmplat multe fără ca el să-și fi dat seama. Știa asta.
“Mersi, a spus Donal.”
“Cu plăcere.”
Chelnerița era din Lituania, dacă Donal își amintea bine. Sau poate era din Letonia. Tînără și drăguță, cu un fel de a fi plin de viață. I-a dat o bancnotă de zece. Ea i-a dat restul înapoi și el i-a dat un bacșiș frumos.
“Mulțumesc.”
“Nici o problemă.”
Donal a simțit curentul și l-a văzut pe Gerry închizind ușa după el. Chelnerița aștepta.
“Să vă aduc încă un Guiness?”
“Perfect. Da. Mulțumesc.”
Se simțea un pic ciudat în preajma ei. Era, în același timp, o femeie și o fată - asta era problema. Și atracția, desigur. Și problema. S-ar fi simțit mai bine dacă aveau un chelner.
“E frig al naibii! a spus Gerry.”
Așa decurgeau lucrurile. Ajungeau cu toții aproape simultan. De la un om la patru în doar un minut sau două. Ca și cum ar fi stat ascunşi prin tufișurile din jurul pubului și așteptau pînă cînd unul din ei făcea prima mișcare și intra. Sau poate altceva, un soi de instinct le spunea la toți patru să lase canapeaua și televizorul și să o ia la picior în fiecare joi seara. Donal s-a uitat cum ceilalți doi - Ken și Seán tocmai își strîngeau cablurile de la căștile iPodurilor și le puneau în buzunare. Și s-a hotărît din nou - trebuie să își ia și el un iPod.
“Ce muzică ascultați?” i-a întrebat.
“Springsteen”, a răspuns Ken.
“Noul album?”
“Exact.”
“E bun?”
“Mai bun decît cel dinainte.”
Tînăra le-a adus berile. Donal a plătit și i-a dat din nou un bacșiș. I-a dat patru euro pentru o rundă, ceea ce l-a făcut să se simtă oarecum banal, deși mărinimos. Au băut fiecare patru beri. Se gîndeau dacă să mai ia una. Patru era deja automat. A cincea implica luarea unei decizii. Cînd erau mai tineri erau mai multe. Mult mai multe. Puteau să bea o zi întreagă, zi după zi. Petreceau weekend-uri întregi bînd, mergeau lunea la servici amețiți. Demult, cînd au fost odată în Majorca, Donal și Gerry au băut non-stop douăzeci și patru de ore. Găsiseră un bar ce le-a dat voie să bea pînă la răsăritul soarelui. Pe drum către hotel au luat micul dejun - Traditional English Breakfast. Și-a adus aminte cît de uimit era văzînd că încă putea să mînuiască cuțitul și furculița. Seán a aruncat o privire împrejur.
“Ce ziceți? Cîți din cei din barul ăsta au tras cocaină în seara asta?”
“Nimeni”, a spus Gerry.
Probabil avea dreptate.
“Greșit, dacă dai dreptate știrilor. Tocmai au spus că tragem cu toții.”
“Eu nici măcar nu am văzut cocaină în viața mea, a spus Gerry. Are careva?”
Au dat din cap că nu. O tînără, un model, a murit de curînd din cauza cocainei, ca şi doi copii din Wexford sau Waterford. Se vorbea peste tot despre asta, la radio, la televizor. Bărbați oarece înstăriți, cu fețe pixelate și voci deghizate împărtășeau experiențele lor cutremurătoare cu cocaina. “E pe masă, alături de platoul cu brînză. La orice petrecere la care mă duc, dau de cocaină.” Și camere ascunse, în toaletele de prin pub-uri. Și mai multe fețe pixelate aplecîndu-se prin WC-uri cu paiuri făcute din bancnote.
“Și copii voștri?” a întrebat Ken.
Toți aveau copii. Adolescenți, unii chiar adulți. Donal a dat din umeri.
“Habar nu am. Dar nu cred”, a spus.
“Cum poți să-ți dai seama?”
“Nu știu”, a spus Donal. “Dar cred că aș ști dacă s-ar întîmpla.”
Gerry a dat din cap.
“Cum am putea să știm? E vreo metodă? Doar dacă o iau pe coclauri, sau ceva în genul ăsta, nu?”
“Un bețișor cu vată”, a spus Seán.
“Poftim?”
“Un bețișor cu vată. Pe rezervorul cu apa de la toaletă, sau pe o etajeră. Cauți urme de cocaină.”
Au rîs. Trei dintre ei au rîs.
“La noi acasă nu poți face asta”, a spus Gerry. “E mereu cineva la baie.”
“Am făcut-o deja”, a spus Seán.
S-au uitat cu toții la el cu niște fețe lungi.
“Ce ai făcut? Un test? Un bețișor cu vată?”
“Da”, a spus Seán.
“Ai cumpărat un kit? De unde l-ai luat? Nu trebuie să fii un expert medico-legal pentru a avea acces la așa ceva?”
“Nici pe departe”, a spus Seán. “Nu ai nevoie decît de un bețișor cu vată, unul normal. Am dat cu el pe rezervorul cu apă.”
“Și?”
“Era murdar.”
Au rîs cu toții din nou.
“Particule albe”, a spus Seán.
“Praf”, a spus Donal. “Talc. La baie este peste tot. În orice cameră găsești așa ceva. E în aer, e praf peste tot.”
“Le-ai testat? Particulele albe…”
“Nu”, a spus Seán.
“Și?” a spus Gerry. “Ce ai rezolvat cu asta?”
“Am mirosit bețișorul. Am tras un pic, să zicem așa.”
“Și?”
“M-a izbit de n-am știut ce e cu mine… Complet zăpăcit… high…”
Glumea.
“M-am apucat de dansat cu frigiderul. Serios. Acum chiar serios. M-am uitat cu atenție la fetele mele de cînd a apărut treaba asta la știri. Și nu am văzut nici o schimbare. Așa că, ori n-au văzut vreodată cocaină ori s-au obișnuit deja cu ea.”
A dat din umeri.
“Nah… Fetele mele sînt de treabă. Singura care ar trage e Maeve.”
Maeve era nevastă-sa.
“Chiar aşa?”
“Probabil. Asta i-ar explica uneori comportamentul”, a spus Seán.
Am lăsat-o baltă. Nu discutam despre soții. Au trecut de la cocaină la fotbal și apoi la filmul pe care l-a văzut Gerry în weekend și pe care ceilalți voiau să îl vadă și ei.
“Cum a jucat Denzel?”
“Excelent.”
Și apoi au trecut la afaceri internaționale.
“Săraca Benazir.”
“Ce treabă, măi!”
“Nebuneală. Ți-ai fi pus-o cu ea?”
“Oh, da! Cu siguranță.”
“Acum e însă prea tîrziu.”
“A fost de treabă. Mi-a plăcut eșarfa ei.”
“Exact asta e chestia, a spus Donal. Femeile nu mai poartă așa ceva.”
“Nici măcar la slujba de la biserică.”
“Or să revină la modă, veți vedea”, a spus Ken. “Trebuie doar să așteptați puțin și o să vedeți că iar vor fi la modă. Abercrombie & Fitch sau altă firmă, cine știe, le vor re-lansa.”
“Benazir”, a spus Gerry. “Arăta cu siguranță mai bine decît oricare altă femeie în politică din țara asta.”
“Cu siguranța.”
“Ce ziceți de Hillary Clinton?”
“Nu.”
“Cu ceva timp în urmă? Nu acum… nu…”
“Cred că și ea ar spune același lucru despre noi.”
“Nah… Habar nu are.”
“Ți-ai pune-o cu Obama?”
“Doar dacă ar fi femeie.”
“I have a dream…”
În noaptea aia le-a venit o idee. Să meargă cu toții în Spania.
“Toți patru?”
“De ce nu?” a spus Gerry
“Sună bine.”
Fratele lui Gerry avea o casă acolo.
“Unde?”
“Valencia. În apropiere de. O juma’ de oră, mai mult sau mai puțin. Nu la mare. Fără nisip sau plajă sau chestii de astea. E fain.”
Nu s-a luat o decizie fermă în acea seară. Donal nu a pomenit nimic lui Elaine. A așteptat ca Gerry să reia tema joia viitoare.
“Și, v-ati mai gîndit?”
“La ce?” a spus Ken.
“Spania.”
“La coșmelia lui frate-tău?”
“Da.”
S-au uitat unul la altul și au dat din umeri.
“Oricum, eu am să ma duc”, a spus Gerry.
“Foarte bine.”
Au ajuns în Spania la vreo cîteva săptămîni după Paște. Au zburat cu Ryanair pînă la Valencia și de acolo au închiriat o mașină. Donal a mers cu mașina prin Franța, dar numai cu mașina sa - de fiecare dată au luat feribotul. Au fost în Franța de patru ori. Mereu în același loc, mereu cu cortul. Ultima dată a fost acum cinci ani. Apoi, băiatul lor cel mai mare a spus că nu mai are chef să meargă. N-au putut să îl ia cu forța - avea deja cincisprezece ani - și nici nu voiau să îl lase singur acasă. Au mers în oraș. Li s-a părut că e un oraș părăsit, puțin urît chiar.
“E vremea siestei?”
“Cred că da.”
Era după-amiaza devreme. Gerry a parcat în fața unui bar.
“Sînt cîțiva oameni înauntru, așa că nu dorm cu toții.”
Au stat afară cu patru beri, care costau la fel de mult cît una singură acasă. Seán și-a scos puloverul.
“Gata băieți! Sînt în vacanță!”
“Bravo ție!”
“Cît de departe e casa?”
“Trei minute.”
“Perfect.”
“E mai bine decît perfect”, a spus Donal.
A fost însă dezamăgit. Fără griji o săptămînă întreagă - perfect. Dar orășelul era de mizerie. Mort. Masa lor era în mijlocul unei străzi, dar nu avea de-a face pentru că strada era goală. S-a ridicat în picioare și s-a uitat împrejur cu atenție.
“Ce-i asta?”
“Ce anume?”
“Zidul ăla. Zidul ăla oval.”
“Arena pentru corida”, a spus Gerry.
“Corida?”
“Da.”
“Serios?”
“Da.”
“Fain!”
“Nu. Nu e fain, a spus Gerry. E plictisitor. E o plictiseală mare.”
“Ei, și? E fain.”
“Omoară taurii?”
“Da.”
“Grozav.”
“Dar mai întîi, a spus Gerry, le dau drumul pe străzi. Îi lasă să alerge pe străzi.”
“Aaa… și asta e plictisitor?” a spus Seán.
“Da”, a spus Gerry. “Crede-mă! Plictisitor de moarte.”
“Ei și?”, a spus Donal.
“E o fiesta”, a spus Gerry. “Un festival anual. Un sfînt nu știu care. Sau Fecioara Maria.”
“Omoară tauri de Fecioara Maria?”
“Ai răbdare. O să vezi mai tîrziu. Partea aia e interesantă. Partea cu festivalul.”
S-a ridicat. S-au reîntors la mașină. Gerry i-a scos din oraș, au trecut pe lîngă un cîmp cu panouri solare și prin spatele unei construcții industriale. În Dublin ai alege o zonă asemănătoare pentru a scăpa de un cadavru. Sau de un frigider. Apoi au trecut pe lîngă un rînd de case cu acoperiș drept, la umbra unor palmieri.
“Am ajuns.”
Era ultima casă, la capătul drumului. Gerry a descuiat poarta și a intrat. Ceilalți l-au urmat. Au văsut piscina dar au continuat să meargă în urma lui Gerry care a descuiat şi ușa și a pășit în aerul închis și încins dinăuntru.
“La naiba!”
Au tras jaluzelele și au deschis toate ferestrele. Nu erau prea multe, pentru că nu era o casă mare. Și-au aruncat bagajele pe paturi și au luat-o imediat către piscină.
“E frumos și curat.” “E un tip care vine din cînd în cînd și are grijă de casă. Declan a aranjat asta.”
Declan era fratele lui Gerry. “Pune clor în apă și scoate frunzele și muștele moarte și etc.”
“Ce-i asta?”
O mașinărie albă, greoaie, mișcîndu-se încetul pe fundul piscinei.
“E un aspirator”, a spus Gerry.
“Oh, la naiba. Și funcționează permanent?”
“Cred că da. Da.”
“Deștept.”
“E inutil, de fapt. Dacă e același model ca cel de anul trecut, nu face nimic. Se duce într-un colț și rămîne acolo. Colțul ăla e imaculat iar restul piscinei e acoperit cu o substanță vîscoasă.”
Și-au pus slipii și s-au așezat pe scaune uitîndu-se la piscină. Au intrat în apă unul după altul pentru că, după felul în care înotau, abia era îndeajuns loc pentru o singură persoană. Stăteau cu spatele către clădirea industrială și așteptau să li se facă foame. Au stat de vorbă uitîndu-se din cînd în cind la soare, pentru a aproxima cît de tîrziu era. Nu avea nici unul ceas - toate erau în casă, aruncate pe paturi. Au mai înotat puțin apoi au făcut un duș, s-au îmbrăcat cu pantaloni scurți și cu tricouri. Toți aveau pantaloni scurți noi - nimeni nu purta așa ceva în Dublin.
“Ce ai acolo, o vînătaie?”
“Hmm.. o venă varicoasă.”
“Ce drăguț!”
“Poți să le-o arăți fetelor pe care le vei acosta în seara asta.”
“Ooo… desigur. Vă spun eu - îi arăți unei fetițe o venă varicoasă și o ia nebuneala. Pe cuvînt.”
Au așteptat pînă Gerry a încuiat poarta.
“Din cauza cîinilor, a spus el. Altfel intră înauntru.”
“Cum adică? Sînt pe aici cîini vagabonzi?”
“Cam așa.”
“Fugi d-aici!”
“E într-adevăr regretabil. Felul în care se poartă cu cîinii pe meleagurile astea.”
Și acum chiar îi puteau auzi. Urlete de cîini. Hămăieli, lătraturi… ce-or fi fost alea.
“Chiar sînt vagabonzi?”
“Nu…”, a spus Gerry. “Doar jalnici, ai naibii.”
Gerry le-a arătat drumul către oraș. Și s-au pus pe mers - patru bărbați, unul după altul tîrîindu-și sandalele prin praf. Au lăsat în urmă clădirea industrială și cîinii care erau legați în curtea acestuia.
“Ce produc ăștia aici?”
“Nimic, din cîte știu.”
“E un depozit?”
“Probabil. Dar nu am văzut niciodată un camion prin zonă.”
“Și cine le dă de mîncare cîinilor?”
“Au montat un distribuitor automat. Le dă de mîncat și de băut. Toți cei de aici au așa ceva pentru că majoritatea caselor sînt nelocuite în timpul săptămînii.”
“E crunt.”
“Că tot vorbiți de distribuitoare de mîncare: mi-e o foame…”, a spus Donal.
La toți le era foame.
“O înghețată, un biliard, și ceva de băgat în gușă. Ce ziceți de planul ăsta?”
Nu au luat în seamă luptele cu tauri de la televizorul montat pe terasa barului la care s-au oprit. Ei erau înăuntru și priveau mulțimea de oamenii ce se plimba pe stradă. Pe undeva era și o fanfară. Donal era curios dar Gerry era aici băștinașul și el nici măcar nu se uita pe fereastră. Și, în orice caz, ce puteau vedea la televizor era de doi bani. Un taur stătea nemișcat în fața unei biserici - cel puțin li se părea că era o biserică. Și niște puști, niște tineri, se apropiau cu grijă de el, îl atingeau și apoi o luau la fugă. Părea simplu - oricine ar fi putut să facă asta. Toți tinerii aveau tricouri roșii. Încercînd să provoace taurul, probabil. Dar taurului puțin îi păsa. Doar stătea acolo, nemișcat. Donal se aplecase către masa be biliard, ca și cum încerca să își măsoare următoarea lovitură (deși habar nu avea de așa ceva) și, pînă cînd își ridică din nou privirea, taurul dispăruse; nu mai era pe ecran. Comentatorul aproape că striga ulucit dar nu mai era nimic de văzut în afară de ușa bisericii. Au terminat jocul și au luat-o la plimbare. Străzile forfoteau de oameni. Tineri care se dădeau piept în piept, măsurîndu-și forțele. Nici o urmă de taur deși mirosea a balegă și, Donal tocmai observase, erau urme de sînge pe stradă. Un subiect de discuție pentru convorbirea telefonică de mîine dimineață. Fanfara mai cînta undeva dar tot nu știau unde. De o parte și de cealaltă a străzii principale erau standuri cu suvenire iar Donal a ochit deja cîteva mărunțișuri pe care le-ar putea cumpăra și pe care le-ar aduce acasă drept cadouri. Își amintise cum băieții se grăbeau să îl întîmpine de fiecare dată cînd trebuia să meargă în deplasare vreo cîteva zile. Au găsit un local și au mîncat cu poftă. Fripturi mari, bune.
“Direct de la taur!”
Chelnerul l-a recunoscut pe Gerry și i-a zîmbit.
“Irlandez, nu?”
“Da bătrîne.”
“Cum vă merge?” a întrebat chelnerul.
“Bine”, a spus Gerry. “Da, bine. Cum merg afacerile?”
“Dumneavoastră sînteți afacerea mea.”
A bătut din palme.
“Binișor. Afacerile merg binișor.”
S-au oprit la un alt bar. Încă o rundă de băuturi, la o masă afară. Tinerii gălăgioși parcă dispăruseră. Acum erau doar familii ce au ieșit la plimbare, bărbați mîndri împingînd cărucioare.
“E deja trecut de unu noaptea!”
“E o altă viață aici. Un alt ritm.”
“E foarte civilizat.”
“Dacă am fi fost acum în Dublin cu siguranță am fi asistat la o bătaie micuță.”
“La vremea asta am fi acasă, dragule.”
Au luat-o către casă pe la trei dimineața.
“Ce ziceți mai înotam puțin?”
“Nu te prosti!”
Hămăitul cîinilor nu i-a trezit. Era încă întuneric cînd Donal s-a sculat. Știa însă ca era deja zi. Simțea lumina soarelui forțînd obloanele. S-a ridicat din pat și se simțea bine. Totul era OK. S-a dus pe hol și s-a uitat la telefon. Era ora unu. Se trezise după-amiază. Nu își mai putea aminti cînd s-a trezit așa de tîrziu ultima dată. Cu mult înainte de copii. Înainte de căsătorie. S-a dus la piscină și l-a întîlnit pe Gerry care asculta muzică la iPod-ul său. Donal s-a așezat lîngă dînsul.
“Ce asculți?”
“The Cure.”
“The Cure? Au mai scos ceva bun?”
“Sigur. Foarte bun. Așteaptă o clipă! Am să conectez iPod-ul la combina stereo din casă. Așa poate îi trezesc și pe ceilalți.”
Gerry a intrat în casă și, un minut mai tîrziu, Donal putea să asculte The Love Cats. Gerry s-a reîntors și a adus cafea. Bună, îmbietoare. S-au sculat și ceilalți. Au pălăvrăgit un pic. Au înotat. Au mîncat niște pîine și niște brînză. S-au săturat de The Cure și Gerry a pus niște Echo & the Bunnymen. Donal își va lua sigur un iPod. A uitat pur și simplu că formațiile astea existau.
“Îți aduci aminte de Japan?”
“Hmm… N-au îmbătrînit bine.”
“Nu? Dar Madness?”
“Copii ascultă Madness.”
“Madness îmi place la nebunie. Talking Heads? Ce mai e cu ei?”
“Îi vei auzi imediat.”
Soarele bătea în retragere și Seán a adus patru sticle de Stella. Așa s-a derulat săptămîna lor în Spania. Asta era rutina lor. Ca în paradis, cum cîntă cei de la Talking Heads. Unde nu s-a întîmplat nimic. S-au adunat destul de multe piese ce trebuiau ascultate. Telefona acasă în fiecare zi. Se plimba în jurul piscinei vorbind cu Elaine, cu Peter și cu ceilalți băieți, dacă erau pe-acasă. Le trimitea SMS-uri. Cmf? De obicei, îi răspundeau. Bn, sau OK, etc. Tu? Dar nu le ducea dorul propriu-zis. Nu se gîndea la ei. Nu îi venea să îi ia în brațe ca altădată, cu totul, să îi strîngă la piept, să le simtă mirosul sub nasul său. Nu îl deranja să se trezească singur în pat. Îi plăcea să nu fie nevoit să își facă griji, să se gîndească mereu ce fac copiii, cum le merge. A încetat să mai audă cîinii. Într-o dimineață, ceilalți trei s-au trezit înaintea lui. Gerry mergea pe marginea piscinei și, cu coada unei mături, încerca să împingă aspiratorul din piscină către centru. Ken își ținea în mînă BlackBerry-ul și, cu un bețișor de plastic, tot apăsa pe ecran. A pus telefonul pe masă.
“Așa. Asta o să țină economia pe linia de plutire.”
“Ai încheiat deja ziua de lucru?”
“Și nimeni nu știe că eu sînt aici. Asta e lumea în care trăim, fraților.”
Ken și-a aranjat viața în așa fel încît foarte rar contează unde se află. Putea lucra de oriunde. Și Gerry era la fel. Gerry și Ken au reușit, cu vreo cincisprezece ani în urmă, să devină independenți cu serviciul. Donal a cam ratat oportunitățile - era prea ocupat schimbînd pamperși. Dar îi mergea bine acolo unde era - la Fisc. Îi plăcea, în continuare să se ocupe cu dosarele de contabilitate ale fermierilor. A dat peste conturi false și peste tot soiul de conturi ascunse. Bărbați păroși, cu balegă pe cizme și cu milioane ascunse în vreo bancă din insulele Caymane sau din Bermuda, sau, pur și simplu, în cutii de biscuiți stivuite sub pat. Cu ceva ani în urmă a fost invitat la un chat la birou. S-a gîndit vreodată la CCBI? Cu siguranță, i-a rămas gura deschisă, pentru că bărbatul îmbrăcat cu un costum mai scump decît al său a repetat: Comisia de Confiscare a Bunurilor Ilicite.
“Nu e cumva treaba Gărzii Financiare, a întrebat Donal. Sau a poliției. Nu sînt ei cei care îi urmăresc pe gangsteri?”
“E oarecum fluidă treaba, nu e așa de strict delimitată precum ți se pare ție”, a spus șeful șefului. “Iar tu vei fi mai mult în detașare. Și nu, nu va trebui să spargi nici o ușă sau ceva asemănător. Nu e ca-n filme, ca în Incoruptibilii. Ce spui, te mai gîndești? Nu te-am fi întrebat dacă nu am ști că ești tocmai omul potrivit pentru postul ăsta.”
“Mulțumesc.”
“Te mai gîndești?”
“Da, a răspuns. Mă voi gîndi.”
“Ne mai auzim.”
Nu i-a spus lui Elaine; nu a spus nimănui. Era încîntat, entuziasmat. S-a și văzut intrat în rol; a simțit ușa spărgîndu-se la contactul cu umărul său. A simțit greutatea armei de foc. A simțit - a văzut, mai bine - privirea înspăimîntată a cine știe cărui drug-lord în momentul cînd au dat față în față. Nu l-au mai contactat cu privire la noul post, dar nu l-a deranjat. Nu ar fi putut să meargă la servici știind că Elaine sau copiii ar fi îngrijorați. Și nu a luat gîndul ăsta drept scuză sau minciună. Atunci, cu șase sau șapte ani în urmă, nu a crezut asta. Cu siguranță. Șase. Acum șase ani. Era sigur. Nu voia să aibă nimic de a face cu mafioți sau cu traficanți de droguri importanți. Era mai bine cu fermierii. Gerry a fost mereu cel care era un pic mai îndrăzneț, sau poate un pic mai trăsnit. Donal era acum sigur de asta. Nimic nu-l oprea. Acum, de exemplu, în timp ce strîngea mizeria de pe fundul piscinei vorbea la telefon și tocmai i-a vîndut unui tip din Dublin o poliță de asigurare, sau ceva în genul ăsta. O necesară actualizare, îi spunea Gerry.
“Cîți ani ai acum? întrebă el la telefon. Cincizeci și doi de ani?”
Și împingea aspiratorul către mijlocul piscinei.
“Nu vorbim acum despre anii ce ți-au mai rămas de trăit, Mick”, a spus. Avea pe el un tricou cu Red Hot Chili Peppers, uzat, aproape fără culoare. Era probabil tricoul unuia din copii săi.
“Ci vorbim de anii pe care i-ai trăit deja, a continuat. Unde ai ajuns cu viața ta, ce ai făcut pînă acum, ce vrei să păstrezi. Mă înțelegi?”
S-a așezat pe un scaun și a luat o sticlă în mînă.
“Nu te va costa mai puțin pentru că nu mai ai mult de trăit. Eu nu vînd lapte ci asigurare. Și, de fapt, nu îți vînd nimic acum, tu ești deja asigurat. Vreau doar să te pun la punct cu ce mai este nou. De fapt nu vreau ci trebuie - așa spune legea.”
A tras un gît din sticlă.
“Spania”, a continuat. “Da, e fain de tot. Doar eu și cîțiva prieteni. Nu. Nici un golf. Dă-l dracului de golf. Doar știi cum sînt eu cu golful. În orice caz, e perfect, nu te grăbi cu decizia. Cînd poți dă-mi un telefon. Dacă nu, am să te mai sun eu. Da, Mick. Sigur. Toate bune!”
A pus telefonul pe masă fără să spună nimic. Era doar muncă, așa cum se face acum - acum cinci ani ar fi trebuit să fie într-un birou, sau într-un restaurant, sau într-un local. S-a adaptat. Acum putea să lucreze din Spania, stînd la piscină, alături de prietenii săi cei mai buni.
“Lumea asta…”, a spus Ken într-o seară cînd erau în oraș.
“Ce-i cu ea?”
“E faină”, a spus Ken. “Deși uneori îmi fac griji.”
“De ce?”
“Nu îmi fac griji de încălzirea globală sau ceva în genul ăsta”, a spus Ken. “Chestiile astea se rezolvă singure, într-un fel sau altul.”
Au dat din cap. Toți erau oarecum de acord și nimeni nu voia să vorbească de încălzirea globală. Erau îmbrăcați cu pantaloni scurți și sandale. Ar fi fost anapoda.
“Doar…”, a spus Ken. “Viitorul. Nu mă înțelegeți greșit. Am încredere în noi, în generația noastră. Și în cea viitoare… A copiilor noștri.”
Donal știa ce voia Ken să spună.
“Da… ceilalți, cei mai tineri ca noi, dar mai în vîrstă ca copii noștri.”
Și Ken a dat din cap.
“Exact”, a spus el. “Cîți oameni de vreo treizeci de ani cunoașteți?”
“Unul sau poate doi”, a spus Seán.
“Ai naibii idioți”, a spus Ken. “Toți. Absolut toți! Nu am dreptate?”
“Da”, a spus Donal. “Dar ai dreptate și despre copiii noștri. Ei sînt la locul lor.”
Stăteau la palavre, făceau glume. Cu toate astea, lui Donal aproape îi venea să plîngă. Vorbea despre copii săi. Care mai devreme sau mai tîrziu se vor duce în lumea lor, se vor muta, vor trăi propria lor viață. Era un motiv de bucurie, dar și de ură. Sigur, n-o să-și revină niciodată. Va trebui însă… Gerry l-a privit.
“Ai pățit ceva? E ceva în neregulă?”, l-a întrebat în șoaptă.
“Nu-i nimic. Totul OK”, a spus Donal.
Și într-adevăr, totul era în ordine. Nu au discutat mai mult despre asta. De comun acord au schimbat subiectul. Cu o zi înainte de a merge înapoi acasă au făcut o excursie la Valencia. S-au trezit mai devreme și au prins autobuzul. Pe drum au văzut case pe jumătate construite, terenuri virane, dar nu se simțeau ca la țară și nici marea nu era de văzut… Au căscat și au discutat pînă Gerry s-a ridicat și l-au urmat coborînd din autobuz. S-au plimbat vreo două ore. Au vizitat catedrala. Donal a pus cincizeci de cenți într-un automat și s-a uitat cum o lumînare electrică a început să pîlpîie. A plecat înainte ca ea să se stingă din nou. Au mers la piața veche, Plaza Redonda, și a decis că nu va cumpăra DVD-uri piratate pentru că nu voia să le tîrîie cu el toată ziua și, poate, chiar să le piardă. Au mers la un local cu tapas și au mîncat de cincizeci de euro. Apoi au căutat un bar cu televizor ca să vadă un meci de fotbal din campionatul englezesc. Au început să bea primele beri din acea zi, încet, încet și încă vreo cîteva, pînă s-a terminat meciul. Apoi au mai făcut cîțiva pași. Au găsit încă un bar cu o chelneriță frumoasă și au rămas acolo pînă s-a înnoptat. Au discutat mai mult decît în întreaga săptămînă petrecută aici. Se îmbătaseră ușor și se bucurau văzînd că se îmbată. Nu puteau veni de la toaletă fără să se bată pe umăr. Au început să vorbească prostii, nebuneli. Prima dată cînd s-au culcat cu cineva, cea mai tare partidă, cea mai ciudată, cea mai lungă.
“Patru minute.”
“Patru jumate’.”
“Bravo băiete!”
Cu un alt bărbat?
“Nu.”
“Nu. Niciodata!”
Curios cum ar fi?
“Deloc. Nu.”
Cu o rudă?
“Rudă de sînge?”
“Da.”
“Atunci nu.”
“Altfel cine?”
“Maică-sa.”
“Soacră-ta?”
“Da.”
“Glumești.”
“Ba nu.”
“Sigur, glumești.”
“Da, ai dreptate. Probabil nu a fost nimic. Cînd a murit taică-său! Cînd eram la casa veche.”
Erau singurii din bar care rîdeau. Au plecat. Au căutat altul. David Bowie și încă o chelneriță frumoasă. Donal le-a spus despre oferta sa de lucra la CCBI. I-au spus că e mai bine că nu a schimbat poziția. Apoi au plecat și au mai mîncat tapas într-un alt local. Seán i-a spus lui Donal că nu se mai înțelege așa de bine cu nevastă-sa. Gerry i-a spus lui Donal același lucru. Donal l-a informat pe Gerry că nici lor nu le-a mers prea bine dar că acum totul a revenit la normal și că se înțeleg din nou de minune. Apoi i-a spus și lui Seán. Și lui Ken. Apoi erau într-un taxi mergînd spre casă. Rîzînd. Trei dintre ei îngrămădiți pe bancheta din spate. Gerry în față, lîngă șofer.
Era trei dimineața. Un bar mai era deschis - cel de lîngă arenă. Ken a mers înăuntru și s-a întors cu patru sticle de bere. S-au așezat. Fanfara cînta din nou, ascunsă pe undeva. Poate nu era aceeași; poate era alta. Dar din nou, se întrebau unde ar putea să fie.
“La ora asta?”
“Un oraș ce nu doarme niciodată.”
Donal s-a ridicat, și-a lăsat sticla pe masă și a spus că îi este de-ajuns pe ziua de azi. Voia să meargă la culcare.
A luat-o la drum.
În arenă părea să se întîmple ceva. Porțile erau deschise și înăutru era lumină. Putea să deslușească oameni, tineri, mulți tineri stînd la margine. Între el și arenă era o poartă metalică, ca la o închisoare. Printre barele de metal solid s-ar fi putut strecura un om dar un taur nu ar fi avut loc. A trecut de partea cealaltă și a luat-o către mijlocul arenei. Era liniște. Fanfara nu se mai auzea, dar i se părea că toate scaunele erau ocupate. De partea cealaltă a arenei a văzut doar cum se deschide o poartă dublă, altceva nu mai reușea să deslușească. Tinerii păreau înțepeniți locului. A auzit motorul unei mașini. Un camion, unul mare, trecea cu spatele prin poarta deschisă. Tinerii s-au dat în sfîrșit deoparte. Un bărbat în tricou negru a ieșit din cabină și s-a dus la spatele camionului. Alături de el mai era un bărbat și, împreună, au coborît încet rampa de descărcare. Donal a auzit lanțuri zornăind și tropote. Cei doi bărbați s-au dat deoparte și, întîmpinat de strigătul neașteptat al mulțimii, taurul a ieșit fugind din camion. O clipă mai tîrziu s-a oprit brusc. A rămas încremenit ca imaginea taurului de pe o sticlă de vin spaniolă. Exact așa. Negru și mare și nemișcat. Tinerii nu s-au apropiat de el dar nici nu au luat-o la fugă. Donal a mai făcut un pas înainte. Camionul s-a pus în mișcare și, încet, a părăsit arena. L-a urmarit cu privirea pînă cînd a dispărut și poarta dublă s-a închis din nou. Și-a dat seama că taurul se mișcase. Nu prea mult, dar i se părea că unghiul este altul, ca și cum s-ar fi întors către Donal. Iar apoi s-a întîmplat un lucru ciudat. Un bărbat cu o torță - de unde o fi apărut? - s-a îndreptat către taur și i-a dat foc. Coarnele i se transformaseră în flăcări. Roșii, mari, sfîșietoare. Donal a simțit o mînă pe umărul său.
“Ar fi bine dacă te-ai da puțin mai deoparte.”
Era Gerry.
“Ai dreptate”, a spus Donal.
“În spatele barierei.”
“Da.”
S-a uitat în urma sa. A mers mai mult decît a crezut - de fapt, nici nu și-a dat seama. Iar cînd s-a uitat din nou către arenă a văzut că taurul s-a pus în mișcare.
“Dumnezeule!”
Iar taurul alerga. Apoi se oprea. Alterna cu iuțeală între aceste două stări. Și de fiecare dată cînd alerga, alerga repede. N-ar fi avut nici o șansă dacă venea spre ei. Au avut noroc că se deplasa în direcția opusă, a traversat arena și apoi a ieșit printr-o altă poartă pe care Donal nici măcar nu o observase. Coarnele îi păreau de trei ori mai mari, ca niște limbi de foc. Donal îl pierduse din ochi chiar în momentul cînd s-a împiedicat de ceva și se afla deodată în cădere liberă. A căzut cu pieptul la pămînt, și-a lovit bărbia. Mîinile înfipte în pietriș. Dar altfel nu se întîmplase nimic. S-a ridicat din nou, și-a frecat bărbia și a constatat că arena era goală deja.
“Unde s-a dus?”
“Dracu’ știe!”, a spus Gerry. “E turbat.”
Au mers acasă. Au mai băut o bere la piscină. Gerry tot încerca să mai pună niște muzică. Donal își tampona bărbia cu sticla rece de bere. Cît de nemișcat putea să stea taurul. A pus sticla pe masă. Iar apoi năvălnicia. Cît de iute a alergat prin arenă. Viteza. Flăcările. A mers către piscină. Senzaţia pe care a avut-o, înainte ca taurul să se fi mişcat. Ca și cum nu i-ar păsa de nimic. Știa că era în siguranță, doar nu era neghiob. A vomitat în piscină. În genunchi, direct în piscină. Echo & the Bunnymen. Cîinii hămăiau de zor. Nu mai era nimic. S-a întins la marginea piscinei şi putea auzi robotul făcîndu-şi treaba sub apă. Gerry s-a apropiat.
“Te simţi mai bine?”
“Îmi pare rău… Scuze…”
“Nici o problemă.”
“Cum pot să curăţ asta? Cum scoţi voma dintr-o piscină?”
“Nu-ţi fă probleme. O să aruncăm o găleată cu clor înăuntru. O să fie de-ajuns. Clorul dezintegrează totul, cel puţin aşa cred…”
Gerry era lîngă el.
“Ţi-ai revenit?”
“Sigur. Perfect!”, a spus Donal. “Mersi.”
“Nici o problemă.”
“A fost o zi faină”, a spus Donal. “Nu-i aşa?”
“Sigur”, a spus Gerry. “Excelentă.”
“Excelentă.”
A rămas întins o vreme, cu capul pe braţ. Se simţea bine. Curat. În curînd se va ridica. Poate chiar va termina de băut ce i-a mai rămas în sticlă. Nu-i mai era rău.
“O zi a naibii de excelentă.”
Viața, se gîndi el. Asta este. Asta e fericirea.
(Text publicat în The New Yorker, 28 Aprilie, 2008)