Și așa am pus copiii să planteze copaci, pentru că, vedeți, ne-am gîndit că le-ar fi de ajutor în procesul educativ, că ei ar înțelege… ar vedea cît de ramificată este o rădăcină… ar afla ce este răspunderea, ce înseamnă să ai grijă de lucruri, ce înseamnă să fii responsabil. Întelegeți ce vreau să spun. Și toți copacii au murit. Erau portocali. Nu știu de ce au murit, dar au murit. Poate nu le-a priit solul în care au fost plantați, sau poate puieții nu au fost buni. Am făcut deja o plîngere la firma ce ni i-a livrat. Noi avem treizeci de copii aici și fiecare din ei, băiat sau fată, a primit un copăcel pe care l-a plantat și de care a avut grijă. Și acum ce avem? Treizeci de copăcei morți. Și privirile tuturor copiilor uitîndu-se la… treizeci de bețe uscate… deprimant… Nu ar fi fost așa de rău, doar că înainte de chestia cu copacii, cam cu două săptămîni înainte, toți șerpii au murit. Deși cred că șerpii - ei bine, motivul pentru care s-au prăpădit a fost… sigur vă amintiți… boilerul a fost închis timp de patru zile din cauza grevei, și asta ar fi explicabil. Le-am putut aşadar explica copiilor ce a fost cu greva. Vreau să spun că nici un părinte nu și-a lăsat copiii să treacă dincolo de pichetele de protest, ei știau așadar că este grevă și, prin urmare, ce anume înseamnă asta. Așa că, atunci cînd apele s-au mai limpezit și am dat peste șerpi, nu au fost așa de debusolați. Cu ierburile aromate, probabil nu a fost de vină decît excesul de apă, și asta i-a învățat pe copii să nu ude mai mult decît trebuie. Ei erau foarte atenţi cu ierburile astea aromate şi probabil, unii, ştiţi cu e, au turnat ceva mai multă apă, să fie acolo. Ori, cine ştie… nu vreau să mă gîndesc la sabotaj, deşi ideea asta ne-a trecut prin cap. Adică, am considerat şi posibilitatea asta. Mai ales că, înainte de a se întîmpla, toţi gerbilii au murit, şi toţi şoriceii albi, şi salamandra… Cel puţin acum ştiu cu toţii că nu e bine să îi transporţi în pungi de plastic. Desigur, era de aşteptat ca peştişorii aurii să nu supravieţuiască. Sînt aşa de sensibili încît e de ajuns să te uiţi la ei strîmb şi îi vezi deja plutind cu burta în sus. Dar aveam nevoie de ei pentru lecţii, nu se putea să nu îi avem. Singura soluţie, de vreme ce se întîmplă în fiecare an, e să ne grăbim şi să trecem peste lecţiile astea cît mai iute. Iar cu căţeluşul… Ce să spun… Căţeluşul nu era în plan. L-a găsit fetiţa Murdoch sub camionul lui Gristede într-o zi şi i-a fost frică să nu fie călcat după ce şoferul a terminat livrarea şi trebuia să plece. Aşa că l-a luat şi l-a pus în rucsac şi l-a adus la şcoală cu ea. Şi am rămas cu el. De cum l-am văzut m-am gîndit - Oh, Dumnezeule… sigur nu va dura mai mult de două săptămîni… Şi ce credeţi că s-a întîmplat? Exact aşa… Nici măcar nu avea voie în clasă, cred că sînt reguli în privința asta, dar ce puteam să le spun? Căţeluşul era deja în clasă şi se hîrjona voios, alerga de colo colo… I-au dat numele meu. L-au chemat Edgar. Ce se mai bucurau alergînd după el, strigînd: “Vino aici, Edgar! Bravo, Edgar!”. Şi se prăpădeau de rîs. Savurau pe îndelete ambiguitatea. Și, trebuie să mărturisesc, și pe mine mă amuza acest lucru. Glumele astea nu mă deranjau deloc. I-au făcut şi o căsuţă în debara. Dar de ce a murit, habar nu am. Răpciugă, poate. Mai mult ca sigur nu a fost vaccinat. L-am scos din debara înainte de a veni copiii la şcoală. Îmi făcusem deja un obicei din a cerceta debaraua pentru că ştiam ce se va întîmpla. I l-am dat paznicului. Şi apoi a fost treaba cu orfanul korean pe care întreaga clasă l-a adoptat prin programul Ajutaţi Copiii. Fiecare elev a contribuit cu douăzecişicinci de cenţi pe lună. Din păcate… pe copil îl chema Kim şi, cine ştie, poate l-am adoptat prea tîrziu sau ceva în genul ăsta. În scrisoarea pe care am primit-o nu era nimic precizat la Cauza Morţii și ei ne-au sugerat să adoptăm un alt copil: ne-au trimis tot soiul de dosare interesante, să alegem ce vrem. Dar am lăsat-o baltă. Întreaga clasă a suferit profund. Şi cred că, deşi nimeni nu mi-a spus-o direct, au început să se gîndească la… au început să creadă că e ceva în neregulă cu şcoala. Dar eu nu cred. Şcoala noastră nu are nimic. Nimic în particular. Nu ne merge mai bine dar nici mai rău decît le merge celorlalţi. Pur şi simplu, ne părăsise norocul. De exemplu, o mulţime de părinţi au… decedat. Să vedem… două infarcte, două sinucideri, unul s-a înnecat şi patru ne-au părăsit simultan, victime ale unui accident de circulaţie (au dat unii în alţii). Rata de mortalitate a bunicilor a rămas la fel de mare ca de obicei, probabil a fost ceva mai ridicată anul acesta, dar nimic îngrijorător. Şi, în sfîrşit, tragedia. Tragedia a avut loc pe terenul alocat noii clădiri de birouri. Matthew Wein şi Tony Mavrogordo şi-au găsit să se joace exact acolo unde se săpa groapa pentru fundaţie. Şi la marginea gropii erau o mulţime de traverse de lemn puse una peste alta. Părinţii au intrat deja în proces cu firma de construcții pentru că traversele, se pare, nu erau aranjate cum trebuie. Nu ştiu ce să cred, nu știu dacă au dreptate sau nu. A fost un an ciudat. Foarte ciudat. A! Am uitat de tatăl lui Billy Brandt care a fost înjunghiat în propria casă, mortal, din nefericire, cînd a încercat să oprească un intrus mascat. Într-o zi am avut o discuţie în clasă. M-au întrebat unde s-au dus? Ce s-a întîmplat cu ei? Copacii, salamandra, peştişorii aurii, Edgar, mamele şi taţii, Matthew şi Tony… Unde sînt cu toţii? Şi le-am spus - Nu ştiu. E cumva moartea ceea ce dă semnificaţie vieţii? m-au întrebat. Nu. Le-am spus că nu e aşa, ci că viaţa dă sens vieţii. Dar, au spus ei, nu este aşa că moartea, considerată ca dat fundamental, transformă caracterul monden al vieţii, rutina de zi cu zi, şi că o transcende într-un sens important - le-am spus: poate. Răspunsul meu nu i-a satisfăcut. Le-am spus că aşa este, pur şi simplu. Au rămas nemulţumiţi. Dar nu putem schimba nimic, le-am spus. M-au întrebat dacă nu vreau să mă culc cu Helen (asistenta noastră) pentru a putea observa cum se face. Ştim că vă place de Helen. Într-adevăr îmi place de Helen dar le-am spus că nu voi face aşa ceva. Am auzit atît de multe lucruri despre asta, mi-au spus, dar nu am văzut niciodată cum se face. Le-am spus că astfel voi rămîne fără servici şi că niciodată, sau aproape niciodată, acest lucru nu se face sub forma unei demonstraţii. Helen a aruncat o privire pe fereastră. Ei m-au implorat din nou să mă culc cu ea şi mi-au spus că au neapărată nevoie de ceva pozitiv și frumos, că altfel se simt înfricoşaţi. Le-am spus că nu trebuie să le fie frică (deşi acesta este un sentiment care, oarecum des, mă încearcă şi pe mine) şi că lumea e plină de lucruri valoroase. Helen s-a apropiat şi m-a îmbrăţişat. Am sărutat-o de cîteva ori pe frunte. Ne-am îmbrăţişat. Copiii erau deja încîntaţi. Apoi am auzit cum cineva bate la uşă. Am deschis uşa şi… cine credeţi că a intrat în clasă? Noul gerbil. Copiii erau copleşiţi de entuziasm.
(Textul a apărut în volumul Sixty Stories, G.P. Putnam’s Sons, New York, 1981)