S-a așezat din nou în pat. Demult, ceaiul făcut de soția lui, cuvintele ei, parfumul ei l-au fi trezit. A închis ochii. Haa-iia! Haa-iia! Strigăte de jos. Cei doi băieți ai lui Ajawani, broker-ul, îmbrăcați cu costumele speciale și-au început dimineața practicînd tae-kwon-do în sufragerie. Băieții lui Ajawani erau campionii atletici ai Societății. Cel mai mare, Ravi, a avut parte de o victorie nemaipomenită la competiția de arte marțiale de anul trecut. Ca un gest de gratitudine din partea Societății, a fost rugat să își înmoaie mîna în petrol și să lase un memento al corpului său victorios pe peretele din față unde mai poate fi încă văzut (cel puțin așa se susține), un pic deasupra ferestrei ce dă în bucătăria doamnei Saldanha. Acum, din stînga lui Masterji, o voce calistenică, jonglînd cu diftongi, “Oii, oii, oiioiioii, Ramu al meu - vino aici… Aii, aii. Întoarce-te în partea aia, prințul meu scump, oii, oii.” Și ce-o să-și ia azi Ramu de mîncare la școală? Se întrebă Masterji, apoi căscă pe îndelete și se întoarse pe partea cealaltă. Un zgomot din bucătărie. Exact zgomotul pe care îl făcea Purnima tocînd ceapa. Pe vîrful degetelor s-a furișat către bucătărie, gata să prindă o nălucă, dacă era una pe acolo. Un calendar vechi ciocănea pe perete cînd trăgea curentul. Calendarul privat al Purnimei, cu o imagine a zeiței Lakshmi dînd un bobîrnac unei oale pline cu monezi de aur, cu zile importante încercuite și cu notițe pe margine, în scrisul ei stenografic. Purnima încercuise ziua de 12 octombrie, data internării ei la spital, aşa că Masterji nu s-a mai atins de el, nu l-a mai schimbat cu unul nou. Azi o să aibă de ceva de mers cu nepoţelul său; anticipînd asta, înainte de a-şi pune pantalonii, şi-a pansat genunchiul stîng, cel atins de artrită, cu un bandaj ortopedic roz. S-a aşezat din nou la masa de teak şi a început să răsfoiască Drumul Sufletului după Moarte. A sunat cineva. Cu părul stufos, bărbos, ochelaristul Ibrahim Kudwa, proprietarul Internet Cafe-ului de la apartamentul 4/C, cu mătreață presărată ca fulgi de înțelepciune pe umerii tunicii sale verzi.

“Ați văzut, Masterji?” a spus, arătînd către fereastră. “Groapa pe care au făcut-o afară. Am schimbat ce scria pe semnul de avertizare, pe indicator, din - Inconveniență în curs, Regretăm lucrările - în mod invers. Kudwa și-a dat o palmă peste frunte. - Îmi pare rău, l-am schimbat din - Lucrări în curs, Regretăm inconveniența - în mod invers. Am crezut că ați dori să știți lucrul ăsta.”

“Impresionant,” a spus Masterji și l-a bătut ușor pe umăr pe vecinul său ce zîmbea satisfăcut. În bucătărie, calendarul vechi a început din nou să ciocănească peretele și Masterji a uitat să îi ofere vizitatorului o ceașcă de cafea.

Amiaza l-a găsit deja la grădina zoologică din Byculla, ducîndu-și nepoțelul de mînă, mergînd cu el de la o cușcă la alta. Împreună au văzut o leoaică, doi urși negri rostogolindu-se prin iarba proaspătă, un aligator lefăindu-se în apa de smarald, elefanți, hipopotami, cobre și pitoni. Băiețelul pune tot soiul de întrebări: cum se cheamă animalul ăla din apă, la cine cască tigrul, de ce păsările sînt galbene? Masterji dădea nume animalelor și de fiecare dată născocea vreo poveste pentru a explica cum au ajuns animalele din ţara lor de baștină pînă aici, în Mumbai. Iar uneor îl întreba pe micuț - “Te mai gîndești la bunica?” S-au oprit în fața unei cuști pătrate, nu prea înaltă, cu bare de metal și un acoperiș de tablă; înauntru, un animal mergea dintr-o parte în alta. Vizitatorii, oameni care nu aveau altceva de făcut, chiar și îndrăgostiții, se opreau și priveau. O prelată verzuie întinsă în partea de sus a cuștii iradia o lumină fosforescentă prin care animalul închis la culoare își făcea apariția ca și cum ar fi mers la plimbare, sfidător, cu limba atîrnîndu-i din gură, pînă ajungea la un soi de bancă de piatră, roșie la culoare, pătată de găinaț, pe care se urca și unde își dădea capul pe spate; apoi cobora, se întorcea, și o lua înapoi pe același drum, pînă la capătul cuștii unde, din nou își dădea capul pe spate înainte de a face drum întors. Era mizerabil, era maiestuos: blana aproape cenușie, o față închisă la culoare, cu un zîmbet ca de cîine, cu niște picioare puternice, vărgate. Și bărbații și femeile se uitau la el. Probabil că bastardul ăsta arăta ca unul din ăia, jumătate politician, jumătate criminal, care erau în fruntea orașului, depravat și necesar.

“Ce animal este ăsta?”

Masterji nu știa ce să îi răspundă. Simțea silablele pe vîrful limbii, dar cînd încerca să le pronunțe, se ascundeau, ca un magnet împins către un pol similar. A dat din umeri. Băiatul părea să se fi speriat, ca și cum puterea bunicului său, care era cea de a da nume animalelor, a fost deodată epuizată. Ca să-l mai veselească, Masterji i-a cumpărat niște arahide (chiar dacă nora sa i-a spus să nu îi dea nimic de mîncare) și le-au mîncat așezați pe iarbă. Masterji se gîndea că perioada asta din viața sa era de fapt una bucuroasă. Bătăliile au luat sfîrșit; patimile se scufundau în obscuritate; se apropia amurgul. Pînă nu e prea tîrziu, și-a spus, trecînd cu mîna prin cîrlionții nepotului, trebuie să îi povestesc băiatului ăstuia prin tot ce am trecut. Bunică-sa și cu mine. Viața de pe vremuri din Bombay. Războiul cu Pakistan din 1965. Războiul din 1971. Ziua în care au ucis-o pe Indira Gandhi. E atît de mult de povestit… “Mai vrei arahide?”, a întrebat. Băiatul a dat din cap că nu și s-a uitat încrezător la bunicul său.

Sonal, nora, aștepta la intrare. Pe drumul către oraș ea a zîmbit mereu, iar el povestea. Fiul său locuia în Marine Lines, într-un apartament al firmei de asigurare la care lucra. Cînd au ajuns acasă, Sonal i-a adus un ceai și vești nu prea bune: fiul său tocmai a trimis un SMS în care spunea că nu va ajunge acasă înainte de miezul nopții. Mult de lucru la servici.

“De ce nu așteptați?”, i-a sugerat. “Puteți rămîne și peste noapte. La urma urmei, e şi casa dumneavoastră…”

“Am să aștept.”

“Vă gîndiți mult la ea, Masterji?” a întrebat ea.

“Tot timpul”, a răspuns pe nerăsuflate. Apoi a bătut cu degetele ușor pe brațele scaunului. “Gaurav își va aminti de moartea bunicului său, în 1991, cînd ea a plecat la Suratkal pentru a lua parte la ultimele ceremonii religioase împreună cu frații ei, care locuiau acolo. Cînd s-a reînors la Mumbai, a fost tăcută zile în șir. Apoi mi-a spus totul. Mi-a spus cum au încuiat-o într-o cameră și au făcut-o să semneze niște hîrtii. Frații ei! Au amenințat-o pînă cînd a renunțat la partea cuvenită din averea tatălui în favoarea lor.”

Chiar și acum gîndindu-se la asta simțea că se sufocă. S-a dus imediat la un avocat. Patru sute de rupii plătiți în numerar doar pentru un sfat legal. Masterji s-a întors acasă și a discutat cu Purnima.

“Nu avem nici o șansă să îi punem după gratii,” i-am spus. “Crezi că ar avea rost să aruncăm banii în vînt?” A stat pe gînduri și a spus: “Bine. O lăsăm baltă.” Uneori mă gîndesc la zilele alea și mă întreb dacă ar fi trebuit totuși să încercăm. Dar ori de cîte ori am abordat subiectul ea doar mă privea și făcea așa - a dat din umeri - și spunea lucrul ăla. Proverbul ei preferat. “Omul e ca o capră legată de un stîlp.” Ceea ce însemna că fiecare poate face ce vrea, doar pînă la un punct. Nu trebuie să fim prea aspri cu noi înșine.

“Ce frumos! Dumneaei a fost într-adevăr o femeie minunată.” Sonal s-a ridicat și s-a scuzat spunînd că trebuie să vadă cum îi merge tatălui ei. Acesta a fost la vremea lui un bancher respectat. Acum suferea de Alzheimer. Locuia cu fiica sa și cu ginerele care aveau grijă să primească de mîncare, să fie spălat și îmbrăcat. În timp ce Sonal părăsea încăperea, Masterji o lăuda în sinea lui, gîndindu-se la cît de rar era azi să găsești pe cineva cu o asemnea devoțiune filială. Și-a masat ușor genunchiul și a încercat să își amintească cum se chema animalul vărgat din cușca de la grădina zoologică. Sonal s-a reîntors aducînd cu ea o carte albastră pe care a pus-o pe masă.

“Băiatul nu prea citește cărți; mai degrabă joacă cricket. Cred că ar fi mai bine dacă ați păstra dumneavoastră cartea, de vreme ce iubiți cărțile așa de mult.”

Masterji a deschis carţulia albastră. Istoria Ilustrată a Științei. Cumpărată cu vreo zece ani în urmă de la librăria Strand din oraș, în stare impecabilă, pînă săptămîna trecută, cînd i-a dăruit-o nepotului său. S-a ridicat.

“Cred că o voi lua din loc.”

“La ora asta? Trenul va fi foarte aglomerat.”

“Ei, și? Doar nu sînt turist. Voi supraviețui! “

“Sigur nu vreți să rămîneți? Gaurav va ajunge… “

Cu cartea în mînă, Masterji a trecut pe lîngă clădirile vechi de pe Marine Lines, unele din cele mai vechi din oraș, lăsînd în urmă arcade prin care soarele nu a trecut niciodată, luminate neîntrerupt de becuri galbene, prăfuite, cu uluce de piatră spintecate de puieţi de copaci, cu mătci de noroi şi alte mizerii, cu mormane de pămînt negru crescute pe drumuri gloduroase. De-a lungul staţiei de tren de la Marine Lines, a luat-o către Churchgate. S-a uitat din nou la cartea albastră. Chiar așa de mic e apartamenul lor că nu au loc nici măcar pentru o singură carte de la mine? Una singură! Sînt doar bunicul lui, nu?… Trebuie neapărat să îmi dea cadoul înapoi? A deschis cartea și a văzut o imagine de-a lui Galileo.

“Hiena!”, a spus și a închis cartea. Ăsta era cuvîntul pe care nu l-a găsit cînd era cu Ronak. “Hiena. Nora mea e o adevărată hienă.”

Nu-i pune gînd rău. Era vocea Purnimei. Ăsta e cel mai urît obicei pe care-l ai, îi spunea ea mereu. Te enervezi repede și te cerți cu ceilalți oameni, îi transformi în caractere de desene animate, ridiculizezi voci, maniere, idei; cocoloşeşti oameni în toată firea şi-i faci… licurici să îi poţi ţine în mînă. De obicei îl calma punîndu-i un deget pe frunte (iar odată avea în mînă un pahar de apă rece, rece pe care i l-a pus între sprîncene), sau îl trimitea în oraş să cumpere ceva. Acum cine ar putea să îi mai dea o mînă de ajutor, cine îl mai putea calma? Şi-a pus Istoria Ilustrată a Științei pe frunte şi s-a gîndit la ea.

Era deja întuneric cînd a ajuns la Oval Maidan. Ceasul din turnul Rajabai iradia o lumină slabă. De-a lungul timpului generaţii întregi de praf şi neglijenţă îi acoperiseră cadranul. Arăta ca o lună, o lună articulată, căci se adresa direct oamenilor. S-a gîndit din nou la soţia sa. I-a simţit calmul aici, în mijlocul acestei pieţe mari. Calmul ăsta era poate singurul lucru ce-i aparţinea şi pe baza căruia a cultivat o imagine de fiinţă raţională, de om înţelept, atît pentru elevii săi de la şcoala St. Catherine cît şi pentru vecinii săi.

Nu voia să meargă acasă. Nu voia să se întindă din nou în patul ăla.

Şi-a ridicat ochii către ceas. După moartea Purnimei, domnul Pinto a venit la el şi i-a spus:

“De azi înainte veţi mînca cu noi!”

De trei ori pe zi cobora din apartamenul său şi se aşeza la masa familiei Pinto, o masă acoperită cu o muşama în carouri, roşii şi albe, pe care au cumpărat-o în Chicago. Nu aveau nevoie să îl cheme la masă - de sus auzea zornăitul tacîmurilor, auzea cum scaunele sînt aranjate în jurul mesei, şi, cu clarviziunea oferită de un stomac gol, putea chiar să se uite prin podea şi să o vadă pe Nina, servitoarea, punînd farfurii de porţelan pe masă, pline de curry cu creveţi, aburind molcom. Deşi a fost vegetarian strict de la naştere, Masterji a prins gustul animalelor şi al peştilor de cînd a ajuns în Bombay. Înlocuind mîncarea făcută de soţia sa, bazată pe legume şi linte, cu dieta carnivoră a familiei Pinto a fost singurul lucru pozitiv adus de moartea acesteia. Ei nu au cerut nimic în schimb, dar în fiecare seară venea acasă cu o mînă de coriandru sau ghimbir pe care o lăsa la ei.

Or să mă aștepte cu masa; trebuie să găsesc un telefon imediat.

O pagină din ziarul Times of India zăcea pe jos. Un student de-al său, Noronha îl chema, scria la Times of India, şi din cauza asta nu călca niciodată pe ziar. A făcut o mișcare bruscă pentru a îl evita și a simțit cum trotuarul îi fuge de sub picioare, ca și cum ar fi alunecat pe nisip. Genunchiul stîng a început să-i zvîcnească apoi totul s-a întunecat. Vedea steluţe sclipind în întuneric, ca siliciu într-o bucată de granit.

“O să cazi!”, i s-a părut că aude pe cineva strigînd și a întins mîna către aceea voce. Dar nu a dat decît de un stîlp de care s-a agățat repede. Apoi a închis ochii și a încercat să își regăsească echilibrul.

Sprijinit de stîlp. Respirînd.

Undeva în Oval Maidan cineva despica lemne. Loviturile de topor aveau o cadență metronomică, ca orarul unui ceas vechi. Printre ele își auzea propriul ceas, ticăind ca aşchii de secundă, sărind din buşteanul nevăzut. Amîndouă sunete deveneau din ce în ce mai rapide, ca şi cum s-ar fi luat la întrecere. Era aproape nouă cînd a început să se simtă mai bine şi a decis că poate merge iarăşi. Stația de tren Churchgate - umbrele ventilatoarelor montate sus pe tavan tremurau ca nuferii, în timp ce erau călcate în picioare de mulțimea de oameni. Masterji nu a mai luat trenul care mergea pe Western Line la ora de vîrf de ani de zile. Trenul spre Santa Cruz tocmai intra în gară și cît timp au trecut compartimentele pentru femei, Masterji a întors capul și s-a uitat în altă parte. Pasagerii nu au aşteptat ca trenul să se oprească şi au început deja să urce, sărind în vagoane, aterizînd cu bubuituri, aproape căzînd, ridicîndu-se, repezindu-se către locurile goale. Pînă a ajuns Masterji în vagon nu a mai văzut nici urmă de tapițerie verde. O! Ba da! Într-un colț a zărit un locușor ce părea liber dar a fost ținut la distanță de mîna unui bărbat. Ah… Da! acum și-a amintit: mafia infamă de pe trenurile de seară, trucul cu “cărțile de joc”. Țineau locul pentru un prieten care stătea mereu acolo și cu care jucau cărți. Masterji s-a ținut de o bară cu o mînă iar cu cealaltă a deschis cartea albastră și a dat paginile pînă a ajuns la partea despre Galileo. Cei cu mafia cu cărțile de joc erau acum în formație completă și s-au apucat de treabă. Sigur, jocul lor va dura vreo oră și un sfert, pînă la Borivali sau Virar. Cărțile aveau imprimate pe spate limbi de ceas oprite la timpuri aleatorii, dînd impresia că timpul trecea cu furie ori de cîte ori erau împărțite. Marine Lines - Charni Road - Grant Road - Mumbai Central - Elphinstone Road. Contabili de vîrstă medie, brokeri, vînzători de asigurări se adunau din ce în ce mai mulți la fiecare stație. Masa de oameni din tren se contracta ca mușchii abdominali. Masterji era înghesuit, împins din toate părțile iar Istoria Ilustrată a Științei era aproape închisă.

Iar acum partea cea mai rea. De cum au ajuns în staţie s-au aprins luminile în tren. Staţia Dadar. Călcatul în picioare. Împinsul. În vagonul slab iluminat de clasa întîi bărbații se înmulțeau ca izotopii. O burtă mare. Cît de tare poate fi o astfel de burtă!, aproape îl strivea pe Masterji. Mirosul unei alte cămăși devenise mirosul său. Și-a amintit un rînd din Hamlet, de pe vremea cînd era la universitate.

“Și droaia de izbeliști ce-s date cărnii.” Shakespeare a subestimat în mod serios trauma vieții în Mumbai.

Îmbulzeala s-a mai calmat. Prin ferestrele goale ale trenului în mișcare putea să vada artificii explodînd în noapte. Corpurile erau mai relaxate, fețele se înseninau în lumina trecătoare de afară. Rachete țîșneau din clădiri dărăpănate. Era cumva un festival religios? Hinduist, sau musulman, ori parsi, sau poate catolic? Ori era ceva mai misterios, o confluență neplănuită de euforii private - nunți, logodne, zile de naștere, alte sărbatoriri incendiare în tandem. Cînd au ajuns la Bandra și-a dat seama că mai are doar o singură stație și a început să își croiască drum către ușă. Cobor și eu bătrîne! Ce te îngrămădești așa? Mai așteaptă puțin! Cînd trenul a tras în stație mai avea doar un metru pînă la ușă; îl împingeau din spate și, la rîndu-i îi împingea pe cei dinaintea sa. Dar deodată un contra-val i-a lovit pe toți: bărbații de pe platformă au început să urce. Cei ce voiau să coboare la Santa Cruz s-au scuturat, au împins, au înjurat, au refuzat să cedeze, dar disperarea superioară a celor ce voiau să intre a învins în cele din urmă. Trenul s-a pus în mișcare; Masterji nu a reușit să coboare.

“Unchiașule, am să îți fac eu loc!” Un tînăr ce i-a înțeles necazul s-a dat înapoi. “Coboară la Vile-Park și ia trenul următor în direcția opusă.”

De data asta, cînd trenul a încetinit, toți cei ce voiau să coboare au strigat la unison

“Mișcați-vă!”

Nimic nu le-a mai stat în cale; și l-au luat și pe Masterji cu ei pe platformă. A prins trenul către Churchgate și a ajuns din nou la Santa Cruz unde stația era așa de plină că a trebuit să coboare treptele către ieșire una după alta, pas cu pas.

Mulțimea l-a expulzat într-o lumină stridentă și într-un miros puternic. Pe podul ce dădea afară din stație, sub becuri electrice, erau oameni care vindeau sticle mari de parfum, portocalii sau verzi, alături de lămîi, teniși, brelocuri, portofele, bace. Cineva i-a îndesat în mînă reclame șapirografiate pe o hîrtie galbenă.

După cîțiva pași le-a aruncat și a coborît pe scări, evitîndu-l pe cerșetorul cu un singur braț, pentru a se trezi pe un covor îmbietor de fructoză. În piața de lîngă stație, vînzătorii de mango îi așteptau deja pe navetiști. Copți bine, gata să plesnească, fiecare mango era ca un semn din partea orașului cerîndu-şi scuze sincere pentru starea deplorabilă a trenurilor. Masterji a tras în piept mirosul dulce al fructelor și i-a absolvit greşeala.

(Textul a fost publicat în Granta, 14 Martie 2011. Este un fragment din Last Man in Tower, Fourth Estate, 2011)