Anders nu a reușit să ajungă la bancă decît cu puțin înainte de a se închide și, prin urmare, coada era nesfîrșită iar cele două femei dinaintea lui sporovăind cu glas tare despre tot felul de fleacuri l-au pus într-o dispoziție teribilă. Temperamentul său nu era de fapt niciodată prea liniștit, Anders - un critic literar cunoscut pentru cruzimea extenuantă și elegantă cu care expedia orice recenza.

În ciuda faptului că se făcuseră deja două cozi, o funcționară a pus un semn cu Gișeu Închis în geamul ei și s-a dus în spatele băncii unde s-a aplecat lejer peste un birou și a început să discute ceva cu un bărbat ce aranja niște hîrtii. Femeile din faţa lui Anders s-au oprit din vorbă şi se uitau la functionară pline de ură.

“Ia te uită!”, a spus una din ele. Apoi s-a întors către Anders convinsă de consimţămîntul său: “Un gest mărinimos, care sigur ne face să revenim aici cu plăcere.”

Anders care îşi ascunsese pînă atunci ura crescîndă pentru funcţionară a îndreptat-o imediat către smiorcăita îngîmfată din faţa sa. “Al naibii de nedrept!”, a spus. “De-a dreptul tragic. Dacă nu-ţi taie piciorul greşit sau dacă nu-ţi bombardează satul strămoşesc, îţi închid ghişeul!”

Femeia nu s-a intimidat. “Nu am spus că e tragic”, a continuat ea. “Ci doar că e foarte nepoliticos să îţi tratezi clienţii în felul ăsta.”

“De neiertat!”, a spus Anders. “Dumnezeu îşi va aduce aminte.”

Femeia şi-a supt obrajii dar s-a uitat undeva în spatele lui şi nu a mai spus nimic. Anders a remarcat că şi prietena femeii se uita în aceeaşi direcţie. Şi apoi funcţionarii s-au oprit din ce făceau, ceilalţi clienţi şi-au întors şi ei privirile şi deodată s-a aşternut liniştea. Doi bărbaţi cu măşti negre de ski pe faţă şi îmbrăcaţi în costume albastre stăteau lîngă intrare. Unul din ei avea un pistol pe care-l împingea sub maxilarul omului de pază. Acesta avea ochii închişi şi dădea din gură, încerca să spună ceva. Celălalt bărbat avea o puşcă cu ţeava tăiată.

“Gura-nchisă!”, a spus bărbatul cu pistolul, deşi nimeni nu a spus nimic. “Dacă vreun funcţionar dă alarma v-am făcut ţepeni pe toţi.”

“Oh, bravo”, a spus Anders. “‘Ţepeni’”. S-a întors către femeia din faţa lui. “Scenariu bine ales, nu-i aşa? Poezia claselor periculoase, dură, cu zimţi de metal”.

Ea l-a privit cu ochi aproape scăldaţi în lacrimi. Bărbatul cu puşca l-a îmbrîncit pe gardian, i-a dat puşca partenerului, i-a pus gardianului mîinile la spate şi le-a încătuşat. L-a împins la podea cu un şut în spate, şi-a luat puşca şi s-a îndreptat către uşa securizată de la capătul ghişeurilor. Era mic de statură, grăsuţ şi se mişcările sale erau încete, aproape lente.

“Lasaţi-l să intre!”, a poruncit partenerul său. Bărbatul cu pușca a deschis ușa și a luat-o agale de-a lungul ghișeelor, înmînînd fiecărui funcționar un sac de plastic. Cînd a ajuns la gișeul la care nu mai era nimeni s-a uitat la bărbatul cu pistolul și acesta a strigat:

“Cine e la ghișeul ăsta?”

Anders s-a uitat la funcționară. Aceasta și-a dus o mînă la gît și s-a uitat la omul cu care discutase pînă atunci. El a dat din cap afirmativ și ea a răspuns: “Al meu.”

“Atunci mișcă-ți fundu’ și umple sacul!”

“Uite, vezi?”, a spus Anders femeii din fața lui. “Acum s-a făcut dreptate.”

“Hei, istețule! Ți-am dau eu voie să vorbești?”

“Nu”, a răspuns Anders.

“Atunci ține-ți fleanca!”

“Ați auzit? ‘Istețule’. De-a dreptul din ‘Ucigașii’.”

“Vă rog, tăceți din gură!”, a spus femeia.

“Hei, tu ești surd sau n-auzi bine?” Bărbatul cu pistolul s-a îndreptat către Anders și l-a împins cu arma în stomac. “Eu crezi că mă joc aici?”

“Nu,” a spus Anders. Dar țeava pistolului îl gîdila și trebuia să se abțină să nu rîdă. Și ca să nu rîdă s-a hotărît să îl privească în ochi pe bărbatul din fața sa. Îi putea vedea ochii cu ușurință, în găurile măștii - albaștri deschis, înroșiți la margine. Pleoapa ochiului stîng îi clipea necontrolat. Iar respirația sa - un miros înțepător de amoniac l-a izbit pe Anders și l-a șocat mai mult decît orice din jurul său. A început să-l cuprindă neliniștea în momentul în care bărbatul și-a vîrît din nou pistolul în burta sa.

“Îți place de mine istețule?”, a spus. “N-ai vrea să mi-o sugi o țîră?”

“Nu,” a spus Anders.

“Atunci nu te mai holba naibii la mine.”

Anders și-a fixat privirea pe pantofii Oxford bine lustruiți ai bărbatului cu pistolul.

“Nu acolo jos. Aici, sus.” Și-a băgat pistolul sub bărbia lui Anders și a i-a împins capul pîna acesta a ajuns să se uite la tavan. Anders nu s-a uitat niciodată cu mare atenție la această parte a băncii, o clădire pompoasă cu podele și tejghele de marmură, cu ghișee împodobite cu fier forjat aurit. Cupola înaltă a fost decorată cu figuri mitologice a căror urîțenie senzuală, acoperită în togi Anders a remarcat-o de la bun început, cu ani în urmă și de atunci a refuzat să o ia în seamă din nou. Acum nu avea nici o alternativă și s-a văzut forțat să examineze munca pictorului. Era încă mai rău decît își amintea și totul era executat cu o sobrietate excesivă. Artistul cu pricina știa cîteva trucuri pe care însă le folosea prea des - un soi de incandescență ce străbătea partea de jos a norilor, o privire sfioasă pe fețele fiecărui îngeraș și a fiecărui faun. Tavanul era plin de drame în plină desfășurare, dar cea care i-a atras atenția lui Anders a fost cea dintre Zeus și Europa, imaginați, în această versiune, drept un taur ascuns după o căpiță de fîn, holbîndu-se lung la o vacă. Pentru a face vaca mai sexy, pictorul i-a rotunjit șoldurile cu generozitate și i-a făcut gene lungi și languroase printre care îi arunca taurului priviri focoase, ademenitoare. Taurul, cu sprîncenele ridicate rînjea voios. Dacă cineva ar fi dat un titlu imaginii ăsteia, acesta ar fi fost cu siguranță ceva de genul: “Ia-mă, ia-mă!”

“Te distrezi, istețule!”

“Nu, nu…”

“Crezi că eu fac panaramă aici? Crezi că eu sînt măscăricul tău?”

“Nu.”

“Vrei să ți-o pui cu mine?”

“Nu.”

“Te mai bagi o singură dată așa ca boul și te-ai făcut. Pricepuși?”

Anders izbucni în rîs. Își acoperi fața cu amîndouă mîinile și a spus: “Îmi pare rău. Scuze.” A pufnit printre degete și a spus “Pricepuși…. Oh… Dumnezeule… Pricepuși”, și exact în acel moment bărbatul cu pistoului și-a ridicat arma și i-a tras lui Anders un glonț în cap.

Glonțul a zdrobit craniul lui Anders, i-a traversat creierul și a ieșit prin spatele urechii drepte, împrăștiind fragmente de os în cortexul cerebral, în corpus callosum, în spate către ganglionii bazali, și în jos, spre talamus. Dar înainte ca toate astea să se fi întîmplat, în momentul în care glonțul și-a făcut apariția în telencefal a declanșat o avalanșă de curenți ionici și transmisii neuronale. În virtutea originii lor neobișnuite acestea au urmarit un traseu specific, readucînd la viață o întîmplare ce a avut loc în urmă cu aproape patruzeci de ani, și care a fost deja uitată de mult timp. Odată patruns în craniu, glonțul avea o viteză de 274 m/s, o valoare patetică, chiar lentă în comparație cu fulgerele sinapselor ce explodau neîncetat în jurul său. În creier, glonțul a pătruns automat și într-un alt timp, ceea ce i-a dat lui Anders îndeajuns răgaz să contemple scena care, într-o frază pe care ar fi detesat-o, “i-a trecut prin fața ochilor.”

Nu ar fi de prisos să notăm lucrurile pe care Anders nu și le-a amintit, în ciuda a ceea ce și-a amintit. Nu și-a amintit de prima sa iubire, Sherry, sau ce i-a plăcut la nebunie despre ea, înainte de a ajunge să-l irite - senzualitatea sa nonșalantă, și în special modul ei cordial de a se raporta la organul său, pe care ea îl numea Mr. Mole, ca în “Oho… Se pare că Mr. Mole are chef de joacă”. Anders nu și-a amintit de soția sa, pe care de asemeni a iubit-o pînă cînd a început să îl extenueze cu predictabilitatea ei, sau fiica lui, acum o morocănoasă profesoară de economie la Dartmouth. Nu și-a amintit stînd în fața ușii acesteia în timp ce ea își apostrofa ursul ce fusese cam obraznic, descriind pe îndelete pedepsele la care Lăbuță va fi suspus dacă nu își va ajusta conduita. Nu și-a amintit nici măcar un rînd din sutele de poeme pe care le-a memorat încă din tinerețe cu gîndul ca astfel își va putea provoca singur frisoane ori de cîte ori ar avea chef. Nici un “Tăcut, pe o creastă in Darien”, sau “Dumnezeul meu, am auzit această zi,” sau “Micutii mei! Pe toti ai spus? Hultan dracesc, pe toti?”. Nici un vers nu și-a amintit, nici unul. Anders nu și-a amintit cuvintele mamei sale pe patul de moarte spunînd despre tatăl său: “Ar fi trebuit să-l înjunghii în timp ce dormea.” Nu și-a amintit de profesorul Josephs povestind cum prizonierii atenieni în Sicilia erau eliberați dacă puteau recita din Eschil, și apoi recita el însuși din Eschil în fața clasei, în grecește. Anders nu și-a amintit cum i se înflăcăra privirea auzind acele cuvinte. Nu și-a amintit surpriza cu care a văzut numele unui coleg de studii pe coperta unui roman publicat nu la mult timp după absolvire și de respectul ce l-a simțit citind cartea cu pricina. Nu și-a amintit plăcerea de a împărtăși respect. Nici de femeia ce a sărit de la etaj din clădirea de vis-a-vis nu și-a amintit, chiar la cîteva zile după nașterea fetiței lui. Nu și-a amintit strigînd: “Dumnezeule mare!”. Nu și-a amintit accidentînd dinadins mașina tatălui său, intrînd cu ea într-un copac, sau primind șuturi în coaste de la trei polițiști la o demonstrație împotriva războiului, sau trezindu-se din somn rîzind. Nu și-a amintit cînd a început să privească grămada de cărți de pe birou cu plictiseală și groază, sau cînd a început să-i urască pe scriitori pentru că scriau cărți. Nu și-a amintit cînd totul a început să îi amintească deja de altceva. Dar și-a amintit asta. Căldură. Un teren de baseball. Iarba galbenă, zumzăitul insectelor, el sprijinit de un copac în timp ce copiii din cartier se adunau la un joc de baseball. Îi privește pe toți în timp ce ei discută despre jucătorii geniali ai momentului: Mantle și Mays. Toată vara doar asta au discutat, un subiect devenit deja anost pentru el… Oprimant. Ca și căldura. Într-un tîrziu ajung și ultimii băieți - Coyle și un văr de-al său din Mississippi. Anders nu îl știe pe vărul lui Coyle dinainte. Și nici nu-l va mai vedea vreodată. Îl salută, cum au făcut și ceilalți, dar apoi nu îl mai ia în seamă. Pînă cînd își aleg echipa și cineva îl întreabă ce pozitie vrea să joace. “Shortstop”, spune vărul. “Shortstop e cea mai bună poziție care se există.” Anders se uită la el și îl pufnește rîsul. Ar vrea să audă din nou ce a spus vărul lui Coyle dar știe că nu are rost să întrebe. Ceilalți vor crede că e un idiot, tachinîndu-l pe bietul băiat din cauza gramaticii sale. Dar nu e asta, nu e asta ceea ce-l fascinează. Anders e ușor excitat, exaltat de acele ultime cuvinte, de neprevăzutul lor, de muzica lor. Aleargă pe teren ca și cum ar fi în transă, repetîndu-le în sine.

Glonțul e deja în cap; dar nu va fi devansat la infinit, sau făcut să se oprească. În cele din urmă își va termina treaba și va părăsi craniul, trăgînd cu sine, ca o cometă, o coadă plină de memorii, speranță, talent și iubire pentru a sfîrși înfipt în marmura comerțului. Acest lucru nu mai poate fi schimbat. Dar deocamdată Anders încă mai are timp. Timp pentru umbrele copacilor ce se alungesc în iarbă, timp pentru cîinele legat să latre la mingea care zboară prin aer, timp pentru băiatul din dreapta terenului să își frece mănușa înnegrită de sudoare și să intoneze: “Se există, se există, se există.”

Textul a fost publicat în The New Yorker din 25 Septembrie 1995