A fost un zgomot înfundat, stins, dar totuşi m-a trezit pentru ca avea ceva omenesc în el. Mi-am ţinut respiraţia şi l-am auzit din nou şi din nou: paşi urcînd pe scări. Am încercat să şoptesc: “E cineva pe scări?”, dar abia puteam respira şi nu am reuşit să articulez nici un cuvînt. L-am strîns ritmic de mînă pe Kevin. De trei ori apoi de două ori apoi iarăşi de trei ori. Încercam să inventez un limbaj corporal, fizic care să se strecoare în somnul său. Dar după o vreme mi-am dat seama că strîngeam în gol, strîngeam doar aerul. Iar zgomotul continua să se audă, bărbatul înainta pe scări. Deşi mergea în cel mai domol mod cu putinţă. Ca şi cum nu avea nimic altceva de făcut pe lumea asta decît să se deplaseze cu încetinitorul. Eu nu am reuşit să am aşa o grijă cu nimic. Asta e problema mea, de fapt - trec prin viață ca şi cum mă fugăreşte cineva. Chiar şi cu lucrurile care sînt menite să fie făcute încet, ca băutul unui ceai relaxant, de exemplu. Ori de cîte ori beau un ceai relaxant, îl sorb ca şi cum aş lua parte într-un concurs “Cine bea ceaiul relaxant mai repede”. Sau dacă mă aflu afară, cu alţi oameni, într-o cadă cu hidromasaj, sub cerul înstelat la care ne uităm cu toţii, eu voi fi mereu prima care va spune cît de frumos e acolo. Spun asta pentru că ştiu că va trebui spus şi nu vreau decît să le uşurez celorlalţi experienţa. Şi cu cît spui mai devreme “E foarte frumos aici”, cu atît mai devreme poţi spune “Huh, mi-e deja prea cald”.

Bărbatul de pe scări era îmi era complet opus, ca şi cum, la fiecare pas, s-ar gîndi “Cît de mult aș putea să lungesc asta?” Se mişca aşa de lent încît reuşeam să uit de pericol momente întregi şi chiar să adorm şi să fiu din nou trezită de zgomotul corpului său urcînd încă o treaptă. Voi muri şi va dura aşa de mult. Am abandonat ideea de a-l trezi pe Kevin pentru că îmi era frică să nu se apuce să spună “Ce-i?” sau “Ce-i, iubire?” Bărbatul de pe scări ar putea auzi asta și și-ar da imediat seama de cît de vulnerabili am fi. Ar ști că prietenul meu îmi spune “iubire”. Ar putea probabil chiar să-i detecteze ezitarea ușoară, epuizarea de după cearta pe care am avut-o aseară. Şi lui Kevin, şi mie ne place să avem fantezii sexuale, să ne gîndim la alți oameni în timp ce facem dragoste. El chiar vrea să îmi spună exact cu cine și-ar dori să fie. Eu? Eu nu vreau să divulg nimic. De ce aș face-o? Doar e o chestie privată, nu? Nu e vina mea că ejaculează ori de cîte ori se gîndeşte că trebuie să îmi spună neapărat. Îmi raportează totul imediat ce se întîmplă, ca o pisică prezentînd o pasăre moartă drept cadou. Eu însă nu vreau să ştiu; n-am vrut niciodată să ştiu.

Nu voiam ca bărbatul de pe scări să descopere lucrurile astea despre noi. Deși le-ar putea afla cu uşurinţă. În momentul în care va aprinde lumina și va trage pistolul, sau cuțitul sau sfoara sau piatra cea mare și grea, în secunda în care mi-ar ține pistolul la cap, sau cuțitul la inimă sau sfoara în jurul gîtului sau piatra grea deasupra pieptului, el și-ar da seama. Ar putea citi în ochii prietenului meu: “Ia-o pe ea, dar lasă-mă să trăiesc”. Și în ochii mei ar citi: “Nu am avut niciodată parte de o dragoste adevărată.” Oare nu și-ar da seama despre ce e vorba? Nu ar ști cum e să treci prin așa ceva? Mai toți oamenii știu. Te simți mereu ca și cum ai fi singur pe lume, ca și cum ceilalți sînt înebuniți unul de altul, deși nu e adevărat. În general, oamenii nu se înțeleg atît de bine unul cu altul. Nici măcar prietenii. Uneori stau întinsă în pat și mă întreb care prieteni îmi sînt într-adevăr apropiați și ajung invariabil la aceeași concluzie: nici unul. O bucată bună de timp am crezut că prietenii pe care îi am sînt… temporari, că îi voi întîlni pe cei adevărați mai tîrziu. Dar nu, nu… ăștia sînt prietenii mei adevărați. Oameni cu slujbe în domeniile lor de interese. Marilyn, de exemplu, pe care o știu de foarte mult, cîntă cu plăcere și este răspunzătoare cu admiterea la o scoală de muzică prestigioasă. Are o slujbă bună, dar nu la fel de bună ca deschisul gurii și a cîntatului propriu-zis. La. Mereu mi-am închipuit că voi fi prietenă cu un cîntăreț profesionist. De jazz. Un prieten bun care e cîntăreț de jazz și, în același timp, care conduce cam zăpăcit dar prudent. Asta-i de fapt ceea ce cred eu că mi-ar sta mie bine. De asemeni, mi-am închipuit că aș avea unii prieteni care mă adoră şi alţii care se gîndesc la mine ca la un obstacol. Îmi închipui că pot să o iau de la capăt și că pot ieși din vălul ăsta subțire al dificultății. Cred că în sfîrșit i-am dat de capăt. Trei lucruri mă silesc să fiu astfel:

nu întorc apelurile pierdute sînt plină de modestie falsă mă simt vinovată în mod disproporţionat din cauza acestor două lucruri, motiv pentru care compania mea nu e tocmai plăcută.

Nu ar fi prea greu să sun ori de cîte ori am pierdut un apel sau să fiu ceva mai serioasă în modestia mea, dar e deja prea tîrziu pentru prietenii pe care îi am acum. Pentru că nici unul nu ar remarca schimbarea, nu ar descoperi îmbunătăţirea. Am nevoie de oameni noi, inocenţi care să mă asocieze cu distracţia, cu hazul.

Iar asta e cea de-a doua problemă cu care mă confrunt: niciodată nu sînt mulţumită cu ce am. Desigur, merge mînă în mînă cu prima problemă: graba. Poate că nu merg atît de mult mînă în mînă ci sînt cele două mîini ale unei singuri bestii. Poate sînt mîinile mele şi eu sînt bestia.

Am fost îndrăgostită de Kevin timp de 15 ani pînă cînd, în sfîrşit, s-a îndrăgostit și el de mine. La început nu îl interesam pentru că eram doar un copil. Eu aveam 12 ani, iar el 25. Apoi, dupa ce am împlinit 18 ani a mai avut nevoie de 7 pentru a începe să se uite la mine ca la un adult, şi nu ca la studenta lui. Prima dată cînd am ieşit împreună m-am îmbrăcat cu o rochie pe care o cumpărasem cînd aveam 17 ani. O cumpărasem exact pentru ocazia asta. Nu mai era la modă dar sînt superstiţioasă şi am pus-o pe mine. Pe drum spre restaurant ne-am oprit la o staţie de benzină. Am rămas în maşină uitîndu-mă la un băiat ce spăla parbrizul în timp ce Kevin făcea plinul. Băiatul folosea racleta cu o aşa îndemînare încît te făcea să crezi că spălatul geamurilor nu era doar domeniul său ci era ceva mai mult, ca şi cum ar fi fost născut pentru asta, ca şi cum ăsta ar fi singurul lucru pe care ar fi vrut să îl facă întreaga sa viaţă. La. Cînd am luat-o din loc m-am uitat (prin parbrizul perfect spălat) la băiatul ce lucra acolo şi m-am gîndit: ar trebui să fiu împreună cu el.

Bărbatul de pe scări face acum pauze atît de lungi încît încep să mă întreb dacă i s-a întîmplat ceva. Poate e invalid sau, cine ştie, poate e bătrîn. Sau poate e doar foarte obosit. Poate i-a ucis deja pe toţi vecinii şi acum e sleit de puteri. Uneori am impresia că îl pot vedea, sprijinit de balustradă, cu ochii învăluiţi de întuneric. Şi ochii mei sînt deschişi. Ochii lui Kevin sînt închişi, el e undeva departe şi va rămîne foarte departe, ca de obicei. Pauzele se lungesc din ce în ce mai mult şi, treptat, mă întreb dacă bărbatul mai e pe scări. Singurul lucru pe care îl mai aud e respiraţia lui Kevin. Dar lo. Un zgomot viguros şi răspicat se aude din nou de pe scări şi deşi mă trec fiorii, mă simt oarecum uşurată. El e într-adevăr acolo, pe trepte, şi se apropie cît poate de încetul. Dacă voi ajunge să văd din nou lumina zilei, nu voi uita niciodată lecţia pe care o primesc acum, o lecţie despre cum să faci un lucru cu grijă, pe îndelete. Hăituiala silenţioasă a bărbatului de pe scări e cu mult mai chibzuită decît orice lucru pe care l-am făcut vreodată în viaţa mea. Şi a meritat pentru că mi-a cîştigat admiraţia. Cred că nimeni nu m-a admirat în felul în care îl admir pe el acum. Ce-ar fi dacă aş fi petrecut la fel de mult timp ascultînd-o pe Marilyn? Ce s-ar fi întîmplat? Poate m-ar admira şi ea. Iar eu poate aş ajunge să o respect. Poate am deveni amîndouă cîntăreţe de jazz sau poate, cel puţin, am conduce cam zăpăcit, dar prudent. Poate. Poate că omul de pe scări ar veni cu noi cu maşina şi ori de cîte ori s-ar speria de felul nostru de a conduce, i-aş lua capul în mîini, l-aş aduce alături de buzele mele şi i-aş şopti: “Eşti mai în siguraţă aşa decît mergînd pe jos.”

Am dat aşternutul de-o parte şi am coborît din pat. Aveam doar un tricou pe mine, nimic altceva… cui îi pasă, de fapt? Poate că şi el e aproape dezbrăcat; poate că are capul retezat şi e plin de sînge. M-am oprit la scări, pe prima treaptă. Aici întunericul era şi mai de nepătruns; nu puteam vedea nimic. M-am pus pe aşteptat - ori să mor, ori să mi se ajusteze ochii, ce-o veni mai întîi. Înainte de a desluşi ceva cu privirea, l-am simţit respirînd. Era chiar în faţa mea. M-am aplecat înainte şi îi puteam simţi respiraţia. Feţele noastre aproape s-au atins. Îi puteam mirosi dezgustul. Nu era de bine. Nu era de treabă. Nu avea intenţii bune. Faţă în faţă, unul lîngă altul, el expirînd amarul ce face orice femeie să se îndoiască de tot, iar eu inspirîndu-l. Eu expiram doar praf, praful ce a rămas după ce am distrus totul cu îndoielile mele, praful pe care el îl trăgea şi îl inhala adînc. Mi s-au ajustat în sfîrşit ochii şi am văzut un bărbat, un bărbat obişnuit, un străin. Eram ochi în ochi. Deodată m-a cuprins mînia şi i-am şoptit: “Pleacă. Ieşi afară. Ieşi din casa mea.”

După ce am plecat de la staţia de benzină, am mers la un restaurant care, spera Kevin, va fi pe placul meu. Dar eu continuam să mă gîndesc la băiatul cu racleta şi în mod sistematic am făcut totul altfel de cum voia Kevin. Nu am comandat desert, nici vin. Doar o salată mică despre care m-am plîns că nu e bună. Dar nu s-a lăsat bătut: pînă am ajuns la mine acasă a făcut tot felul de glume, care mai de care mai ridicolă. M-am baricadat împotriva rîsului; aș muri mai degrabă decît să rîd. N-am rîs. Nu am rîs. Dar murisem. Da, am murit.

Textul (The Man on the Stairs) a apărut în No One Belongs Here More Than You - Miranda July, Scribner, 2007