După amiază a început să ningă. Era bucuros că îşi luase liber azi: ningea aşa de tare că într-o jumătate de oră întreaga stradă se făcuse albă. Din casă îl putea vedea pe îngrijitorul blocului chinuindu-se să ţină trotuarul curat. Îmbrăcat cu un hanorac, de pe o insulă mică de culoarea asfaltului, se lupta de prisos cu zăpada ce nu înceta să cadă.

Bine a făcut că acum nu s-a mai dus la aeroport să o aştepte. Ultima dată i-a adus flori pe care le cumpărase de la un automat şi a convins-o să meargă pînă în Manhattan (un drum destul de lung) cu metroul. Cu cîteva zile în urmă, cînd au vorbit la telefon, ea a insistat că nu era nevoie să o aştepte la aeroport - va fi mai ușor dacă va lua un taxi. Stătea la fereastră şi se uita la zăpadă. Chiar dacă avionul nu ar fi avut întîrziere, ea ar putea ajunge aici abia într-o jumătate de oră. Iar el era deja neliniştit. Elimina propoziţiile la care se gîndise în ultimele săptămîni şi pe care le repetase cu glas tare de zeci de ori. Era sigur că ea îi va cere o explicaţie şi ştia că nu are nici una. Niciodată nu avea explicaţii chiar dacă era mereu sigur pe sine. A trecut deja o oră şi el era din nou la fereastră. Ningea. Ningea încă mai furios ca înainte, era o adevărată furtună de zăpadă. Îngrijitorul s-a lăsat bătut. Totul era alb, chiar şi aerul. Pînă şi amurgul cenuşiu părea să se dizolve în albul zăpezii. Maşinile se deplasau cu încetinitorul, iar puţinii pietoni care se încumetaseră să iasă afară îşi croiau drumul cu greutate. A deschis televizorul. Pe toate canalele se vorbea doar despre furtună şi era ciudat să vezi că i-au dat chiar un nume, un nume pe care toţi păreau deja să îl ştie. În cartierele de la marginea oraşului lucrurile păreau să fie şi mai dramatice, iar în orășelele de pe litoral erau inundaţii. Dar moderatorii, cei ce au fost trimişi la faţa locului, îmbrăcaţi gros, vorbind la microfoane cu manşoane de protecţie împotriva vîntului grotesc de mari, păreau să se distreze, aruncînd cu bulgări de zăpadă şi luînd o mină serioasă doar atunci cînd aveau de raportat despre pagube materiale sau victime omenești. A luat legătura cu compania aeriană şi a aflat că, din cauza furtunii, cursa a fost deviată către Boston. Abia a terminat convorbirea şi ea l-a sunat din Boston spunîndu-i că, probabil, va zbura către aeroportul Kennedy ce se pare că fusese redeschis. Nimic sigur, însă. S-ar putea la fel de bine să rămînă în Boston. I-a spus că se bucură să îl revadă. El i-a spus să aibă grijă de dînsa. “Pe curînd”, a răspuns ea și a închis telefonul. Afară era deja întuneric. Şi ningea fără oprire. În afară de taxiuri ce treceau din cînd în cînd deplasîndu-se greoi, strada era goală. Plănuise să meargă cu ea la restaurant. Acum îi era foame. Şi vor mai trece cîteva ore bune pînă va ajunge aici. În frigider nu erau decît vreo două doze de bere iar in congelator o sticlă de vodcă şi cuburi de gheaţă. S-a gîndit că, probabil, ar trebui să cumpere ceva. Va fi cu siguranţă înfometată cînd va ajunge aici, după călătoria asta neaşteptat de lungă. Şi-a pus paltonul şi s-a încălţat cu cizmele de cauciuc. Ghete nu avea iar cizmele erau aproape noi. A luat umbrela şi a ieşit. Îşi închipuise că va fi mult mai greu să treacă prin nămeți dar stratul de zăpadă, chiar dacă era înalt, era pufos şi putea înainta fără probleme. Toate magazinele erau închise şi doar cîteva s-au ostenit să atîrne un afiş cu motivul închiderii subite. A luat-o de-a dreptul prin oraş. Lexington Avenue era acoperită de zăpadă iar pe Park Avenue, la oarece distanţă, putea să vadă luminile portocalii, intermitente ale plugurilor care, aranjate în convoi, tocmai curăţau strada. Plugurile trecuseră mai înainte pe Madison şi Fifth Avenue, străzi care acum erau din nou albe. A trebuit să treacă peste grămezi mari de zăpadă în care s-a înfundat des şi i-a intrat zăpadă în cizme. În Times Square a văzut pe cineva făcînd schi fond. Reclamele pîlpîiau ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. A mers mai departe, pe Broadway. Puţin înainte de Columbus Circle a văzut lumină într-o cafenea. A mai fost pe-acolo - şeful şi mai toţi chelnerii erau greci iar mîncarea era bună. Doar cîţiva oameni în restaurant. Majoritatea stăteau singuri la masele de lîngă ferestrele mari, care ajungeau pînă la podea, beau cafea sau bere şi se minunau de vremea de afară. O atmosferă festivă deşi nimeni nu vorbea, ca şi cum ar fi cu toţii martori la un soi de minune. S-a aşezat la o masă şi a comandat o bere şi un club sandwich. Simţea cum zăpada ce îi intrase în cizme începe să se topească. L-a întrebat pe chelnerul ce i-a adus berea de ce nu au închis restaurantul. Nu au crezut că va fi aşa de multă zăpadă, i-a răspuns acesta. Iar acum era prea tîrziu. Locuiesc cu toţii în Queens, un cartier în care deocamdată nu se putea ajunge. Aşa că s-au hotărît să ţină localul deschis. “Poate toată noaptea”, a spus chelnerul şi a început să rîdă. Era noapte deja. A comandat un sandiwch pentru acasă şi şi-a dat seama că nu ştia ce să comande pentru ea. A luat unul cu şuncă şi brînză. Fără maioneză, fără murături, cel puţin atît ştia. Îi lăsase un mesaj pe telefon, spunînd că nu a mai fost nici un zbor disponibil. Şi aeroportul din Boston este acum închis. Pasagerii vor fi transportaţi la gară şi îşi vor continua călătoria cu trenul. Dacă totul merge bine, va ajunge în vreo trei ore în Manhattan. Mesajul fusese înregistrat cu o oră în urmă. A dat din nou drumul la televizor. Un bărbat stătea în faţa unei hărţi dînd de ştire că furtuna se deplasa către nord, de-a lungul litoralului. Între timp a ajuns în Boston. New York-ul a trecut prin ce-a fost mai rău, a spus el zîmbind, dar de nins, va continua să ningă toată noaptea. A închis televizorul şi s-a dus din nou la fereastră. Nu se mai gîndea la propozitiile sale ci doar privea în depărtare, către stradă. A stins lumina de plafon şi a aprins lampa de pe birou. Şi-a făcut un ceai, s-a aşezat pe canapea şi s-a apucat de citit o carte. La miezul nopţii s-a băgat în pat. Cînd a sunat la uşa era trei. Înainte de a ajunge la uşă, a mai sunat o dată. A apăsat pe butonul de la interfon şi a aşteptat cîteva clipe, apoi a ieşit pe culoar şi s-a dus la lift. A trecut o eterniatate pînă acesta a ajuns la etajul său. Desigur, ştia că ea trebuie să fie dar totuşi, după ce uşa liftului s-a deschis şi a văzut-o înăuntru, a fost surprins. Stătea fără să se mişte lîngă valiza ei mare şi roşie. Aştepta. El a intrat în lift vrînd să o sărute. Ea doar l-a îmbrăţişat. Uşa liftului s-a închis. “Sînt aşa de obosită…”, a spus ea. El a apăsat pe buton şi uşa liftului s-a deschis din nou. Au împărţit un sandwich şi ea a povestit cum, la jumătatea drumului, trenul din Boston a rămas blocat şi au trebuit să aştepte ore întregi pînă un plug a deszăpezit şinele. “Desigur, nimeni nu a ştiut nimic”, a spus ea. “Mă apucase deja frica şi credeam că vom rămîne toată noaptea blocaţi. Măcar am avut haine groase cu mine.” El a întrebat dacă mai ninge şi cum a spus asta s-a uitat pe fereastră şi a văzut că apoape s-a terminat. “Taxi-ul m-a adus pînă în Lexington”, a spus ea. “Nu putea merge mai departe. I-am dat douăzeci de dolari şi i-am spus să mă ducă oricum, dar neapărat, pînă pe 138 East. A tîrît valiza asta pînă aici. Un pakistanez micuţ, foarte de treabă.” Ea a început să rîdă. Băuseră vodcă şi el tocmai turna încă o rundă. “Dar acum”, a spus ea, “ce anume este aşa de important? Despre ce vrei să vorbim?” “Îmi place zăpada”, a spus el uitîndu-se pe fereastră. Doar cîţiva fulgi împrăştiaţi pe ici pe colo, pluteau prin aer şi se amestecau cu albul străzii. “Nu e frumos?” S-a întors către ea şi a privit-o lung, cum stătea şi sorbea din vodca ei. Apoi a spus: “Ce bine îmi pare că eşti aici!”

Textul a apărut în Cicero, Octombrie 2010. Peter Stamm e un scriitor elvețian, cunoscut pentru stilul său concis si simplu.