Vreau să vă spun o poveste despre un om bătrîn, despre un om care a încetat să vorbească, un om care are o faţă obosită, care e, într-adevăr, prea obosit să zîmbească şi prea obosit să fie supărat. Locuieşte într-un orăşel micuţ, la capătul străzii sau aproape de intersecţie. Am pierde timpul încercînd să îl descriem, pentru că nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi oameni. Poartă o pălărie gri, pantaloni gri, un sacou gri şi, pe timp de iarnă, un palton lung şi gri. Are un gît subţire cu pielea uscată şi ridată, iar gulerul alb al cămăşii îi e mult prea larg. Locuieşte într-o cameră simplă la ultimul etaj al unei case. Poate că a fost cîndva căsătorit și a avut copii. Poate că obișnuia să locuiască într-un alt oraș. Cu siguranță a fost și el cîndva copil dar asta a fost demult, demult, pe vremea cînd toţi copii erau îmbrăcați ca oamenii mari. Lucru ce se poate vedea în albumul cu poze al bunicii. În camera sa sînt două scaune, o masă, un covor, un pat și un șifonier. Pe o noptieră e un ceas, lîngă el, cîteva ziare vechi și albumul cu poze. Pe perete atîrnă o oglindă și un tablou.

Bătrînul mergea la plimbare dimineața și după-amiaza, schimba vreo cîteva vorbe cu vecinii și seara stătea la masă. În fiecare zi, fără excepție. Chiar și duminica. Iar cînd bătrînul stătea la masă auzea mereu ticăitul ceasului, ticăitul neîntrerupt al ceasului.

Dar într-o zi se întîmplase ceva deosebit. Era o zi însorită, nici prea caldă, nici prea rece, cu păsări ciripind, cu oameni bucuroși, cu copii ce se jucau în voie. Iar bătrînul era încîntat. Zîmbea. “De acum se va schimba totul”, își spuse. Și-a deschis nasturele de sus al cămășii, și-a luat pălăria în mînă, a început să meargă mai repede și aproape sărea de pe-un picior pe altul și era bucuros. A ajuns pe strada sa, a salutat copii din fața blocului, a luat-o pe scări, și-a scos cheia din buzunar și a descuiat ușa apartamentului. Dar în cameră nu se schimbase nimic: o masă, două scaune, un pat. Și de cum s-a așezat la masă a și început să audă ticăitul ceasului, și deodată i s-a risipit toată bucuria. Pentru că totul era de fapt la fel. L-a cuprins furia. Putea să vada, în oglindă, cum se înroșise la față și cum strîngea din ochi. A strîns pumnii, i-a ridicat și a lovit masa cu putere. Apoi încă o dată și încă o dată, dădea cu pumnii în masă și striga: “Ceva trebuie să se schimbe!” Nu mai putea auzi ceasul. Dar apoi au început să îl doară mîinile. Și gîtul de cît a strigat. Și iarăși auzea ticăitul ceasului. “Mereu, aceeași masă”, a spus bătrînul. “Mereu aceleași scaune, același pat, același tablou. Și-i spun mesei masă, tabloului tablou, patului pat și scaunului scaun. Oare de ce?” Francezii spun patului “li”, mesei “tabl”, tabloului “tablo” și scaunului “șez” și tot se înțeleg. Și chinezii la fel. “De ce nu se cheamă patul tablou?”, se gîndi el și zîmbi. Apoi l-a luat rîsul și a rîs și a rîs, așa de tare că vecinii au bătut în perete strigînd “Liniște!”. “De acum totul va fi nou”, strigă el. Și a hotărît să spună patului “tablou”. “Sînt obosit. Am să mă bag în tablou”, a spus el. Dimineața a rămas mult timp în tablou și s-a gîndit cum să îi spună scaunului. “Ceas”, se hotărî. Uneori chiar visa în limba sa nouă și apoi a început să traducă unele din cîntecele pe care le învățase la școală și pe care le îngîna din cînd in cînd. Așadar, el se scula, se așeza pe ceas și se sprijinea cu mîinile de masă. Numai că masa nu se mai numea masă ci covor. Dimineața bătrînul se ridica din tablou, se îmbrăca, se așeza pe ceas, la covor și se gîndea cum să numească celelalte lucruri din lumea sa.

Patului îi spunea tablou. Mesei îi spunea covor. Scaunului îi spunea ceas. Ziarului îi spunea pat. Oglinzii îi spunea scaun. Ceasului îi spunea album cu poze. Şifonierului îi spunea ziar.
Covorului îi spunea șifonier. Tabloului îi spunea masă. Albumului îi spunea oglindă.

Așa că: Dimineața bătrînul a rămas mai mult în tablou. La nouă a sunat albumul și el s-a sculat și și-a pus picioarele pe șifonier ca să nu-l ia frigul, apoi și-a luat hainele din ziar, s-a îmbrăcat, s-a uitat în scaunul de pe perete, s-a așezat pe ceas la covor și a răsfoit prin oglindă pînă a dat de o masă a mamei sale. “E distractiv”, s-a gîndit el. Și a repetat cuvintele toată ziua și le-a învățat pe de rost. Acum toate lucrurile aveau un alt nume. El nu mai era un bărbat ci un picior, iar piciorul era o dimineața și dimineața un bărbat. Iar acum puteți și voi să scrieți mai departe povestea. Și puteți să schimbați și celelalte cuvinte așa cum a făcut bătrînul: a suna înseamnă a se așeza a îngheța înseamnă a privi a sta întins înseamnă a suna a sta în picioare înseamnă a îngheța a se așeza înseamnă a răsfoi. Așa că: Bărbatul rămînea bătrînul picior mai mult timp în tablou, la ora nouă se așeză albumul, piciorul îngheță și răsfoi pe șifonier ca să nu îi privească diminețile. Bătrînul și-a cumpărat niște caiete albastre și a scris în ele toate cuvintele noi. Era peste măsură de ocupat. Nu l-a mai vazut nimeni mergînd la plimbare. Şi aşa a învățat toate denumirile pentru cuvintele noi dar, în același timp, le-a uitat pe cele vechi. Și-a făcut o limbă nouă, una care era doar a lui. Dar nu prea tîrziu și-a dat seama că îi venea din ce în ce mai greu să traducă totul. Limba veche dispărea treptat și era nevoit să caute cuvintele adevărate în caietele sale albastre. Și i se făcea frică să stea de vorbă cu alți oameni. Avea nevoie de timp pentru a își aduce aminte cum se numea un lucru sau altul. Oamenii spuneau tabloului său pat. Oamenii spuneau covorului său masă. Oamenii spuneau ceasului său scaun. Oamenii spuneau patului său ziar. Oamenii spuneau scaunului său oglindă. Oamenii spuneau albumului său cu poze ceas. Oamenii spuneau ziarului său șifonier. Oamenii spuneau șifonierului său covor. Oamenii spuneau oglinzii sale album. Oamenii spuneau mesei sale tablou. Și se întîmpla ca bătrînul să se apuce de rîs cînd îi auzea pe ceilalți oameni vorbind. Rîdea cînd auzea pe cineva spunînd “Mergeți și dumneavoastră mîine la meciul de fotbal?” Sau cînd cineva spunea “Plouă deja de două luni întregi.” Sau cînd cineva spunea “Am un unchi în America.” Rîdea pentru că nu pricepea ce spuneau ei. Dar asta nu e o întîmplare hazlie, nu este o anecdotă. Povestea a început trist și se va încheia trist. Bătrînul nu-i mai putea înțelege deloc pe ceilalți oameni. Dar asta nu e așa de rău. Mult mai rău era că nici ei nu-l mai înțelegeau. Și din cauza asta a rămas tăcut. Nu mai spunea nimănui nimic. Vorbea doar cu sine. Și nu mai saluta pe nimeni.

*

Textul a apărut in Peter Bichsel, Kindergeschichten (Darmstadt: Luchterhand, 1986). Peter Bichsel este un scriitor elveţian de limbă germană. Deşi volumul din care face parte povestea este intitulat Poveşti pentru copii, acestea sînt, de fapt, pentru adulţi. Există şi o variantă video aici.