De ieri locuiesc cu un etaj mai jos. Nu vreau să fac prea multă tevatură dar chiar aşa este. E ciudat însă pentru că nu m-am mutat. Ieri, după concert, am venit acasă ca în fiecare sîmbătă seara şi, după ce am descuiat poarta şi am aprins lumina pe casa scării, am luat-o pe trepte în sus. Am mers ca de obicei pe scări - liftul a rămas stricat de pe timpul războiului - și cînd am ajuns la etajul trei, m-am rezemat o clipă de peretele de lîngă colivia liftului gîndindu-mă “Ce-ar fi dacă aș locui aici?”. De fiecare dată, pe la etajul trei mă ia un soi de sfîrșeală după care, uneori, mi se pare că am urcat deja patru etaje. Dar de data asta nu. Eram sigură că mai aveam un set de trepte. Așa că am deschis din nou ochii și tocmai mă pregăteam pentru ultimul etaj cînd, exact în același moment, mi-am văzut numele pe ușa din stînga liftului. M-am înșelat eu oare și chiar am ajuns la etajul patru? Voiam să mă uit pe plăcuța pe care scrie numărul etajului, dar chiar atunci s-a stins lumina. Și cum întrerupătorul era la capătul celălalt al culoarului am decis să fac pe întuneric încă doi pași pînă la ușa mea și să o descui. Pînă la ușa mea? Dar a cui altă ușă să fie, dacă pe ea era scris numele meu? Atunci înseamnă că am urcat deja patru etaje.

Ușa s-a deschis fără probleme, am aprins lumina și, înaintea mea era sufrageria, sufrageria cea de toate zilele: tapetul roșu (pe care voiam deja de mult timp să îl schimb) și băncuța, iar în stînga, holul către bucătărie. Totul ca de obicei. În bucătărie, în cutia de pîine, era bucățica pe care o lăsasem nemîncată înainte de a merge la concert. Nu se schimbase nimic. Mi-am tăiat o felie de pîine și de cum m-am apucat să o mănînc mi-am adus aminte că nu am închis ușa de la intrare. Așa că m-am dus pe hol și, cînd să o închid, am văzut pe casa scării plăcuța cu numarul etajului. Era scris: Etajul III. Am ieșit din apartament, am apăsat pe întrerupătorul de pe scări și am mai citit o data, cu atenție. Apoi am citit numele de pe celelalte uși şi am văzut că sînt ale locatarilor care, pînă acum, stăteau cu un etaj mai jos. Am vrut să urc repede pînă la etajul patru și să văd dacă doctorul care locuia sub mine, locuiește acum deasupra mea. Dar m-a toropit oboseala și am simțit că trebuie să mă așez neapărat în pat. De atunci stau întinsă, gîndindu-mă ce-o să se întîmple mîine dimineață. Din cînd în cînd îmi vine să mă scol și să merg la etajul patru și să mă conving că tot ce s-a întîmplat e adevărat. Dar mă simt prea slăbită şi, cine ştie, poate din cauza luminii de pe hol, unul sau altul din locatari se va scula şi va ieşi pe scări şi mă va întreba - “Ce treaba aveţi pe-aici?” Iar de întrebarea asta, pusă de foştii mei vecini de etaj, îmi este aşa de frică încît prefer să rămîn aici întinsă pe pat, chiar dacă mîine la lumina zilei o să îmi vină şi mai greu să inspectez. De aici pot auzi respiraţia studentului care stă în gazdă la mine; e student la construcţii navale şi respiră adînc şi regulat. Sînt convinsă că nu ştie ce s-a întîmplat. Nu are nici măcar o idee şi eu mă frămînt aici. Mă gîndesc dacă mîine îl voi întreba ce părere are. Nu prea iese în oraş şi, foarte probabil, a fost acasă cît timp am fost eu la concert. Trebuie să ştie. Sau poate o voi întreba pe femeia care face curat. Nu, mai bine nu. Cum aş putea să întreb pe cineva care niciodată nu mă întreabă pe mine nimic? Cum aş putea să ma duc la cineva şi încep cu - “Ştiţi cumva dacă ieri locuiam cu un etaj mai sus?” Ce ar putea să răspundă? Singura speranţă e ca mîine să fiu întrebată - “Nu vă supăraţi dar nu locuiaţi ieri la etajul patru?” Dar după cum o ştiu pe femeia care face curat, nu va spune nimic. Sau poate unul din foştii vecini de etaj: “Nu locuiaţi pînă ieri lîngă noi?” Sau poate unul din noii vecini. Dar, după cum îi ştiu, nimeni nu va scoate o vorbă. Şi aşa nu îmi mai rămîne nimic de făcut decît să mă comport ca şi cum aş fi locuit mereu aici. Oare ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi plecat mai devreme de la concert. Dar întrebarea asta e la fel de lipsită de sens ca şi celelalte întrebări. Am să încerc să adorm.

Acum locuiesc în pivniţă. Avantajul cel mai mare este că femeia care face curat nu mai trebuie să coboare scările şi să care cărbunii şi pare foarte mulţumită de situaţie. Sînt sigură că exact din cauza asta nu se deranjează să pună vreo întrebare cu privire la ce s-a întîmplat. Cu făcutul curatului nu a fost niciodată prea meticuloasă, iar acum e şi mai puţin. Deşi ar fi neserios să îi cer ca la fiecare oră să şteargă praful de la cărbuni de pe toate mobilele. Se vede că e mulţumită. Şi studentul urcă fluierînd treptele pivniţei în fiecare dimineaţă şi se întoarce seara. Îl aud respirînd ritmic în fiecare noapte. Mi-aş dori să aibă şi el musafiri, o prietenă care să se mire ca locuieşte în pivniţă, dar nu aduce pe nimeni cu dînsul. Nimănui nu i se pare neobişnuit. Bărbaţii care transportă cărbunii, descărcîndu-i cu zgomot în stînga şi în dreapta îşi scot căciulile şi mă salută respectuos de cîte ori mă văd pe scări. De obicei trag sacii deoparte şi aşteaptă pînă trec de ei. Chiar şi administratorul blocului mă salută voios de cîte ori mă vede sau, mai bine, de cîte ori mă vede plecînd. Preţ de cîteva secunde am crezut că e mai voios ca de obicei, dar a fost numai o părere. Ieşind din pivniţă, multe lucruri par a fi mai agreabile decît sînt în realitate. Odată ajunsă în stradă, mă opresc şi îmi scutur bine paltonul de praful cenuşiu. Nu e prea mult de lucru. În plus, e paltonul meu gros, de iarnă şi e închis la culoare. În tramvai sînt surprinsă că nimeni nu mă ia în seamă, conductorul mă trateaza la fel ca pe ceilalţi călători şi nimeni nu îmi aruncă priviri curioase. Mă întreb cum va fi cînd voi ajunge să locuiesc în canal. Pentru că încetul cu încetul trebuie să mă obişnuiesc cu gîndul ăsta. De cînd locuiesc în pivniţă merg iarăşi seara la concerte. De obicei sîmbăta, dar cîteodată şi în timpul săptămînii. La urma urmei, chiar dacă nu m-am dus, nu am putut evita să ajung unde sînt acum. Acum nu pot decît să mă mir de reproşurile pe care mi le-am făcut, de toate lucrurile din vina cărora am crezut că s-a produs acest regres. La început mă gîndeam mereu: “Dacă măcar nu m-aș fi dus la concert, sau apoi la un pahar de vin!” De cînd am ajuns în pivniță nu îmi mai bat capul cu așa ceva. Cînd am chef de un pahar de vin atunci beau un pahar de vin. Ar fi absurd să mă gîndesc cu frică deja la izurile de canal, pentru că atunci ar trebui să mă gîndesc cu aceeași frică la focul din burta pămîntului. Nu aș mai ajunge la nici un capăt. Și chiar dacă aș decide să nu mai părăsesesc vreodată apartamentul, să nu mai pun vreun picior pe stradă, tot voi ajunge în canal. Mă gîndesc doar la ce va spune atunci femeia care face curat. Cel puţin nu va mai trebui să aerisească. Iar studentul s-ar strecura fluierînd prin gaura de canal dimineața și înapoi seara. Mă întreb ce voi face atunci cu concertul și cu paharul de vin. Și ce va fi dacă studentului i-ar veni în cap să își aducă aici vreo prietenă? Mă întreb dacă atunci cînd voi ajunge în canal toate camerele vor rămîne la fel. Pînă acum nu s-a schimbat nimic, dar casa se termină la canalizare. Și nu pot să îmi închipui că planul apartamentului, cu camera de zi, bucătărie, camera studentului va rămîne neschimbat pînă în centrul pămîntului. Deși pînă acum aşa a fost. Tapetul roșu, lada de pe hol, culoarul către bucătărie, fiecare tablou de pe perete, scaunul cel vechi, rafturile cu cărți și fiecare carte. Cutia de pîine și perdelele de la ferestre. Ferestrele, de fapt, s-au schimbat. Chiar dacă am petrecut majoritatea timpului în bucătărie, iar fereastra de acolo dă doar spre casa scării şi a avut dintotdeauna gratii. Nu aș avea așadar nici un motiv să mă duc la administratorul de bloc sau să încep să mă plîng acum că mi s-a schimbat… priveliştea. Ar putea să mă pună la punct, pe drept, spunînd că la ce mă uit eu nu are de-a face cu apartamentul în care stau. Chiria se plătește la metru pătrat. Ar putea să îmi spună că ce vad eu pe fereastră e treaba mea. De fapt, nici nu vreau să mă duc la el. Sînt mulțumită că a rămas prietenos. Singurul lucru de care m-aș putea eventual plînge ar fi că ferestrele au devenit foarte mici, doar nişte ferestruici. El ar putea însă contra spunînd că în pivniță ferestrele sînt și așa mici. Și eu nu aș ști cum să-i mai răspund. Nu aș putea să îi spun că sînt obișnuită cu așa ceva pentru că pînă de curînd locuiam la etajul patru. Ar fi trebuit să mă plîng imediat ce am ajuns la etajul trei. Acum e prea tîrziu.

Ilse Aichinger este o scriitoare austriacă şi este o figură importantă a literaturii apărute după cel de-al doilea război mondial. Textul de faţă (apărut în Wo ich wohne. Erzählungen, Gedichte, Dialoge. Frankfurt am Main 1963) confruntă cititorul cu o serie de teme caracteristice scriitoarei, cum ar fi înstrăinarea, frica de moarte şi neputinţa de a-şi schimba cursul vieţii.