De fapt, e ca acasă. Eiche, stejar. Ahorn, arţar. Dar nevoie ai doar de Fichte, molid. Die Säge, fierăstrăul, cu care Radu crestează trunchiul. Apoi vine tăietura de doborîre. Radu înjură cînd lanţul drujbei rămîne prins în trunchi. Uneori, gravitaţia ne ajută, alteori ne încurcă.

Penele. Sepp nu poate sta locului şi pune mîna pe topor pentru a bate penele de metal sau lemn în tăietura de doborîre. Bate şi bate, pînă copacul începe să se încline. La cei 81 de ani ai lui, Sepp este un adervărat erou pentru Radu. Mereu prin pădure, cu drujba în mînă, chiar dacă înainte se uita la ea doar ca la o jucărie. Mîinile îi tremură neîncetat, chiar şi atunci cînd nu face nimic. Cade. Radu strigă ceva, scurt şi vag, care ar trebui să fie un “Atenţie!”. Tremurul şi freamătul care străbat pădurea. Radu crede că, atunci cînd sînt în pericol, copacii îşi dau de ştire unul altuia. Cînd cade, un stejar miroase altfel decît un molid. Nu am de unde să ştiu, de vreme ce tăiem doar molizi. Trepidaţia pe care o simţim cînd trunchiul măreţ, încoroanat loveşte pămîntul cu putere. Mireasma de răşină şi lemn verde care, chiar dacă e aproape copleşită de mirosul ascuţit al amestecului de benzină şi ulei, ne aminteşte că sîntem în pădure. Radu, Sepp şi cu mine ne apucăm de tăiat crăcile şi crengile copacului, îl tăiem apoi în bucăţi lungi de patru metri. Chiar dacă Radu face mai toată treaba, cea cu drujba şi cu duhoarea de benzină, Sepp e cel care hotărăşte. Eu ajut cînd şi cum pot. La căratul crengilor şi la tradus. Radu nu ştie germană, Sepp nu ştie română iar eu nu ştiu să tai copaci. Aruncăm crengile într-o grămadă ce se lungeşte către vale. Sepp le spune mormanelor veştezinde fraten. N-am auzit de numele ăsta pe la noi. Bunicul, care mă lua cu el prin pădure cîteodată, dădea foc la crengi. Acum nu mai e voie din cauza încălzirii globale. În orice caz, nu are nici un alt scop în afară de a face ceva ordine în pădure. “De făcut ordine, fac la mine în cameră”, spune Sepp. Iar Radu rîde, cînd îi traduc. Lemnele sînt puse unul peste altul… cum se zice? Sînt suprapuse. Stivuite, poate. Încă o ocazie de a te lovi serios. Dacă ţi-ai prins piciorul între două trunchiuri, ai terminat-o cu munca şi te-ai şi întors în România. Radu nu e prea bine dispus. Care-i motivul? Care e cauza? Copacul pe care Radu şi Sepp tocmai l-au tăiat s-a prăbuşit peste un molid de-alături, unul încă subţirel, de nici măcar 50 de ani. Nu ar fi trebuit să fie tăiat. Acum însă trebuie să-l tăiem. Poate că Radu n-a făcut creasta cum trebuie? Sepp tot dă din cap, da’ ce poţi face? Atît Sepp cît şi Radu sînt de acord că a tăia un copac aşa cum scrie la carte e lucru greu. Să-l tai şi să fii mîndru de munca ta. E ca şi cum ai juca mikado la scară mare. Acum mai toţi folosesc doar un Harvester şi nimeni nu se mai pricepe la tăiatul copacilor. Iar rezulatul e că totul arătă ca pe lună, cu pămîntul răscolit şi stricat. “Nu mai e nimeni mîndru de pădurea lui. Uite, vezi, copacii ăştia i-a plantat mică-mea”, spune Sepp. Iarăşi. Îi traduc lui Radu şi el dă din cap, aprobator. Iar eu aş vrea să-l întreb pe Sepp ce-a făcut tatăl lui, cît timp maică-sa a crescut o pădure întreagă. Dar nu am chef de încă o poveste lungă despre război. În prima zi petrecută cu Sepp în pădure, după ce ne-am spălat feţele la un izvor, ne-a spus că acolo n-a fost niciodată apă, pînă cînd a aterizat o bombă în zonă şi a rămas neexplodată. Lui Sepp povestea asta i se pare, dacă nu amuzantă, cel puţin remarcabilă. Sincer să fiu, şi mie. Radu mă trimite la troliu. Mai bine dacă nu pun mîna pe drujbă. La tractor, mă pricep. Tîrîi cu greutate cablul de metal pe care îl trag pieziş pînă la copac şi pe care îl fixez cu un lanţ mare. Înapoi la tractor, pornesc motorul, troliul. Iarăşi freamătă pădurea, copacul cade. Tăiem crengile, îl curăţăm. Îl trag cu troliul la deal, către drum. Sepp ne aminteşte că trebuie să dăm jos şi coaja. Nu toată. Trebuie doar să mergem cu fierăstrăul, Säge, de-a lungul trunchiului. “Altfel vine gîndacul.” Nu trebuia să ne aducă aminte - Radu e deja la treabă. Dar Sepp spune deseori acelaşi lucru,sperînd, poate, că aşa se va apuca şi Radu să vorbească germana. Sau poate doar îi place să stea la taifas. Scoarţă de copac, Baumrinde, Borke. Ori de cîte ori uităm să cojim copacii, se bucură gîndacii, se înmulţesc şi distrug toţi ceilalţi copaci din jur. Asta ne dă nouă de muncă, pentru că trebuie să-i tăiem, dar pe Sepp nu-l distrează. Iar noi vrem ca Sepp să fie bucuros, pentru că vrem să venim aici şi anul viitor, şi peste doi ani. “Înainte nu erau aşa de mulţi gîndaci. Habar n-am. Verile sînt mai uscate şi mai calde, poate din cauza asta?” Mă uit la stiva de copaci. Molid, lîngă molid, lîngă molid. Dar Sepp nu mai plantează doar molizi. Acum e atent şi lasă şi zadele şi stejarii să crească. Chiar dacă e greu. Sînt prea multe căprioare în pădure, cerbi care îşi curăţă coarnele frecîndu-le pe lujerii de zadă. Şi vacile care nu se uită pe unde merg şi calcă în picioare puieţii. Molizii sînt mai uşor de îngrijit. Cresc repede şi se vînd bine. Creşteau repede înainte, dar tot se vînd bine. Verile sînt din ce în ce mai uscate. Nu mai e uşor să vezi molizi mari, înalţi. Ca să nu-l necăjesc pe Sepp, mă fac ca traduc ce spune el. Dar Radu nu are nevoie de explicaţii şi aduceri aminte; pe vremuri, pe alte tărîmuri, într-o altă Românie chiar, a fost pădurar. Şi folosesc ocazia să facem ceva planuri pentru seară. Să rămînem aici, sus, sau să coborîm în sat? Ce fel de bere să bem? Poate să vorbim cu vreo fată? Da’ de unde? Fetele de aici nici nu au de gînd să vorbească cu noi. Radu se pricepe la copaci, dar nu se prea pricepe la femei. Ştie cum miros stejarii cînd sînt tăiaţi iar cîteodată, la o bere, povesteşte cum fagii se ţin unul de altul, ca poporul pe vremea lui Ceauşescu, cum spune el. Dacă ar fi să îl cred pe Radu, fagii îşi unesc rădăcinile şi hrănesc copacii mai mici sau mai slabi cu ce au nevoie. Dacă ar fi să îl cred pe Radu, aşa făceau românii înainte. Îl cred pe Radu, însă doar atunci cînd îmi vine mie. Radu e bucuros să îl fi găsit pe Sepp pentru că Sepp iubeşte pădurea şi îi apreciază munca. Iar mie îmi pare bine că Radu l-a găsit pe Sepp, pentru că ştiu cum e, ştiu ce gălăgie face un Harvester şi cum înfulecă copacii unul după altul. Şi pentru că în pădure cu Radu e mai bine decît pe şantier, fără Radu. Radu a fost un prieten de-al tatii şi mă ia şi pe mine cu el cînd mergem în pădure cu Sepp, sau cu alţii la care ne trimite Sepp. Dăm şi noi o mînă de ajutor, la negru, dar plătit bine. Dacă n-am fi noi, totul s-ar face cu un Harvester. “Un tăietor de lemne bun nu se prea găseşte în Austria”, ne tot spune Sepp. Îşi face griji din cauza pădurii. Ce se va întîmpla cînd el nu va mai fi? Pe fiu-său nu-l interesează. El ar vinde totul sau, şi mai rău, ar rade toată pădurea fără să îşi facă griji cu plantatul de copaci noi. “Doar o singură dată în viaţă poţi să tai copacii. Ce pui tu în pămînt, e pentru copii tăi.” “Dacă Sepp ar avea o fată, atunci ar fi altfel”, spune Radu după ce-a dat pe gît a treia bere. Pînă la urmă tot am coborît în sat, din cauza mea. Ce să fie, îl întreb pe Radu, nimic nu s-ar schimba, fiică-sa n-ar fi decît un şef. Mai bine bucură-te că pe fiul lui Sepp nu-l doare capul de pădure. Radu îşi face griji din pricina mea. Are planuri pentru mine. Îşi doreşte să găsesc o fată, sau poate mai multe, ca să am de unde alege. M-ar vedea cu drag alături de o săteancă, cu o gospodărie frumuşică, numai că mă confundă pe mine cu el. E drept, ştiu germană şi ajut cu plăcere cînd şi pot. Merg bucuros în pădure, dar mă bucur şi cînd venim înapoi. Poate că sînt ca băiatul lui Sepp înainte, cînd încă îl mai interesa pădurea. Nu ştiu, n-am făcut cunoştinţă cu el pînă acum. Ştiu despre fiul său doar ce ne povesteşte Sepp. Şi sînt român, sînt suspicios cu ce povestesc unii despre alţii. Plătim. Chelneriţa ne zîmbeşte. Mă gîndesc dacă să spun ceva. Dacă ştie pe cineva care are nevoie de ajutor, de treabă. Pădurea lui Sepp e mică. Mai avem de muncă doar vreo trei zile. Poate patru. Pînă acum, întîmplarea, hazardul a fost de partea noastră. Sînt mulţi oameni aici care au păduri mici, cu prea puţină nevoie de ajutor ca să contacteze o firmă de exploatare forestieră, firmă cu care, pînă la urmă să nu fie mulţumiţi pentru că nici unul din cei care lucrează acolo nu a fost vreodată în pădure. Fără să aibă idee de riscuri, fără echipament protector, uneori chiar şi fără drujbe. Munca în pădure e periculoasă; cînd ajungem înapoi acasă auzim de vreun vecin care s-a accidentat şi abia la spital şi-a dat seama că şeful nu s-a sinchisit să plătească doctorul. Sau traduc titluri din articolele de prin ziarele de pe aici, care stau împrăştiate peste tot: “Accident în pădure: un copac a căzut peste un bărbat de 53 de ani”, “Un tăietor de lemne şi-a tăiat piciorul cu drujba”, “Român prins sub un molid”, “Salvatorii montani caută un tăietor de lemne din România, dat dispărut”. “Nu-l caută prea mult”, se plînge Radu. “Sau cel puţin nu aşa de mult ca pe unul austriac.” Cînd Radu nu e în apele lui, e mai bine să nu spui nimic. Deschid fereastra microbuzului nostru în care mai şi dormim, cînd e nevoie. Un val de aer răcoros pătrunde înăuntru. Miroase a pădure. Am băut puţin cam mult, dar nu îndeajuns încît să lăsăm microbuzul în parcare şi să dormim în sat. “Mai bine ne trezim sus, la pajişte”, spune Radu. “Mai bine aici decît acasă. Acasă e o întreagă mafie cu pădurea. Toţi sînt nişte hoţi acasă. Toţi sînt nişte bandiţi.” Radu se bucură de ziua de mîine, se bucură să îşi pornească din nou drujba şi să se pună pe treabă în pădure. La pauza de amiază o să facem nişte cafea la aragazul portabil. Sepp o să ne invite la o bere pe care o ţine la răcoare în rîu. După ce terminăm treaba îi vom onora invitaţia şi el se va aşeza lîngă noi, privind-l pe Radu cum îşi verifică drujba, cum controlează cît de întins e lanţul, cum ascute fiecare dinte. O idilă cu miros de benzină. Chelneriţei nu i-am spus nimic, n-am întrebat-o dacă are planuri pentru mai tîrziu. Am plătit şi am plecat. Le-am zîmbit fetelor, dar nu am vorbit cu ele. Bărbaţii ne-au ignorat. Sper ca Radu să îşi găsească o nevastă cu ceva pămînt, cu o bucăţică de codru şi cu o grămadă ce cer deasupra. Nu de însurat ci doar ca să ajungă iarăşi într-o pădure în care să se merite să îţi aduci aminte de fiecare copac. Şi să poată da o mînă de ajutor. Iar eu, eu nu ştiu încotro să o iau. Ştiu însă ce titlul de articol nu o să îi citesc şi traduc lui Radu: “Tăietor de lemne român prins la furat”. Hoţi. Cîteodată sînt alţii, cîteodată noi. Dar eu sînt român şi sînt suspicios la ce spun unii despre alţii. Prea puţin e adevărat. De fapt, aici e totul ca acasă.

Textul a fost publicat în Meine Fusspflegerin stellt Fragen an das Universum, Vienna: Milena, 2015 Mieze Medusa scrie proză şi poezie, este pioniera poetry slam-ului austriac şi face muzică hip hop împreună cu tenderboy.