de Gabriel Furmuzachi

I se făcuse deja foame. Era trecut de miezul nopţii şi parcă se mai răcorise puţin. A ieşit din camera lui şi s-a dus la bucătărie, sperînd să găsească ceva de mîncare. Capul îi vîjîia de atîtea calcule, mîna dreaptă îi amorţise şi aproape nu-şi mai simţea picioarele. Dar i se părea că era bucuros. În bucătărie era întuneric. La geamul deschis, o siluetă.

“Nici tu nu poţi să dormi?”

“Nu. În plus, m-a apucat foamea.”

“Mai este nişte supă de roşii în frigider. Şi restul de tocăniţă de la amiază. Vrei să ţi le încălzesc?”

“Nu-i nevoie. Am să le mănînc reci.”

Doamna Perelman şi-a stins ţigara într-o scrumieră de sticlă şi a dat să închidă geamul.

“Lasă-l deschis. Poate s-o mai răcori şi înăuntru.”

George a aprins lumina şi s-a dus către frigider. A scos oala cu supă de roşii, şi-a pus un polonic de supă într-un castronel, şi-a luat o lingură din sertar şi a început să mănînce.

“Bună.”

“Sînt cu roşii de la tanti Vica, de la ţară. A trecut azi pe la noi.”

“Da. V-am auzit vorbind.”

Preţ de cîteva minute nimeni nu a mai spus nimic. George şi-a mîncat supa, lingură după lingură, nepăsîndu-i de firele de ulei ce i se lipeau de limbă, încercînd să aprecieze diferenţa de temperatură ce era pe cale să se producă în corpul său.

“A murit moş Ion. Acu’ vreo lună deja. Săraca de ea.”

“Am auzit şi asta”, a spus. De gîndit se gîndea însă la licopen, seleniu, cupru, potasiu, clorură de natriu. Toate astea într-o lingură de lichid rece!

“Ce zici, nu ai vrea să mergem pe la dînsa, să îi dam o mînă de ajutor cu grădina. Măcar aşa, simbolic.”

“Poate. Dacă ‘om găsi ceva timp.”

“Iar eşti ocupat?”

“De ce iar? Sigur sînt ocupat. E greu de dat de capăt ecuaţiilor ăstora. Nu ştiu dacă le voi rezolva vreodată. Şi chiar dacă le rezolv, a-i convinge pe ceilalţi de rezultate va fi şi mai greu.”

“Ai dreptate. Ai dreptate…”

Doamna Perelman şi-a lăsat fiul să termine de mîncat. S-a întors către fereastră sprijinindu-se pe coate. În afară de greieri şi de huruitul sporadic al vreunei maşini trecînd în grabă pe Nicolina nu se mai auzea nimic.

“Cred că va ploua mîine.”

George a şters restul de supă cu o felie de pîine şi apoi a pus castronelul în chiuvetă.

“Am să îl spăl mai tîrziu.”

“Sigur.”

I-a cam crescut părul, s-a gîndit doamna Perelman. Va trebui să-l convingă cumva să meargă la frizerie. Sau poate o va lăsa pe ea să îi taie pletele de data asta? Şi unghiile… Cînd i-a tăiat unghiile ultima dată? Acum două săptămîni? Trei? Iar de bărbierit? Aşa parcă era un călugăr de pe la vreo mînăstire, un Arsenie Boca cu părul răvăşit şi privirea mereu înfiptă în spatele lucrurilor. Nu, dar e frumos băiatul ei. Are o frumuseţe aparte, ceva care vine dinăuntru, ceva care radiază, care depăşeşte imperfecţiunile din înfăţişarea lui externă. George s-a apropiat şi el de fereastră şi a scos capul afară.

“Îţi mai aduci aminte cînd mergeam la ţară cu tata? Cu Dacia lui nea Leon?”

El se gîndi dacă să îi ceară maică-sii o ţigară, dar a abandonat imediat gîndul. Nu se cuvenea.

“Da, îmi aduc aminte”, a răspuns. “Şi de tata, şi de nea Leon. De harbujii făcuţi praf în portbagajul maşinii sale după drumul cu gropi către sat. Ha… Şi de ai lui ‘Cinci lei şi-un biscuite!’.”

“Cinci lei şi-un biscuite! Ca să te ducă la ţară. I-ai fi dat toată averea ta. Doar să te ducă la ţară.”

“Îmi dai şi mie o ţigară?”

“Poftim!”, a spus doamna Perelman şi i-a întins pachetul lui George.

“Mă apucă des aşa un dor de lumea aia, trecută. Nu ştiu de ce. Uite, ieri mergeam pe stradă şi pe la rond, după ce am ajuns pe trotuar, m-am oprit să îmi trag sufletul. Pe o bancă am văzut o bătrînă, micuţă, cu părul alb şi neted, cu haine ce de mult nu mai erau la modă. Citea un ghid de conversaţie în franceză. M-am aşezat lîngă ea şi am întrebat-o dacă vorbeşte franceza. ‘Încă nu’, mi-a răspuns. ‘Je m’appelle Lidia. Comment vous appellez-vous?’ S-a uitat lung la mine, s-a gîndit cîteva clipe şi apoi mi-a răspuns: ‘Je suis Adela. Je… aime la langue francaise et je veux… je veux finalement l’apprendre.’ ‘Vous voulez apprendre le francais!’ ‘Oui’, mi-a răspuns bucuroasă. La ce bun? m-am gîndit. La ce îi trebuie ei franceza acum? Şi m-am gîndit la prietenii noştri, la taică-tu, la faţa lui şi la zîmbetul său. M-a apucat un dor de aproape mi-au dat lacrimile. Mai c-am luat-o în braţe pe fiinţa asta firavă de lîngă mine. Taică-tu s-a dus, bătrîna de pe bancă zîmbind sincer se va duce şi ea în curînd, şi eu… şi tu… La ce bun? La ce bun? Nu va mai rămîne nimic de pe urma noastră. Nimic.”

“Ştii că Mont Blanc-ul a crescut cu doi metri în ultimii ani? Nu sînt doar calculele mele. De obicei e invers. După cum se schimbă vremea acum, întîi se topeşte gheaţa şi zăpada şi tot gheţarul se pierde în rîuri şi pîrîuri şi muntele se simte deodată… cum să spun?… liber. Fără griji. Nu-l mai apasă nimic şi treptat, creşte. Uneori chiar cu cîţiva centimetri pe an. Dar Mont Blanc-ul e altfel. Pe de-o parte se topeşte, pe de alta, îşi adună rezerve de zăpadă cît încape. Şi în cîţiva ani a crescut cu doi metri. Totul pentru că acum aerul circulă altfel şi e mult mai multă umiditate în atmosferă. Şi se adună, şi se adună… ”

George a tras din ţigară şi a expirat adînc.

“Nu are rost să mă întreb ce ar fi făcut tata. Desigur, el ar fi avut o soluţie. A ştiut mereu ce trebuie să facă, nu-i aşa? Chiar dacă la sfîrşit a însemnat că a trebuit să îşi dea viaţa. Poate chiar ar fi luat-o în braţe pe bătrînică. Poate că i-ar fi spus o poveste, aşa cum făcea el de obicei. Fără el parcă am fi două bărci legate una de alta aflate însă în mijlocul oceanului.”

Pe Nicolina, la două blocuri distanţă, a mai trecut un bolid lăsînd în urmă un iz de manele stîlcite.

“La ce lucrezi acum?”

“Poincaré. Riemann. Gromoll. Conjectura sufletului. Dificil. Sau poate nu. Mont Blanc-ul cu mult înainte de a se numi aşa, cu mult înainte ca vreun om să îi fi dat tîrcoale, şi-a cărat povara de gheaţă fără să ştie că era o povară. Acum, pe de o parte se… topeşte, pe de alta creşte. Pînă cînd va ajunge într-un echilibru. Un echilibru pe care îl va atinge cînd noi nu vom mai fi pe aici. Cînd nimeni nu va mai fi pe aici. Sufletul din conjectura de care vorbeam e sufletul materiei, al spaţiului. Cîndva, Mont Blanc-ul va ajunge un punct.”

Doamna Perelman se obişnuise de mult cu felul de a vorbi al fiului ei, cu neputinţa acestuia de a discuta un subiect după altul şi cu nevoia de a înghesui cît mai multe idei în doar cîteva propoziţii. Cu timpul şi-a dat seama că aceste multe dimensiuni erau doar faţete ale aceluiaşi lucru. Metafore, mai mult sau mai puţin. Metafore complexe, sinuoase. Uneori ajungea să înţeleagă despre ce era vorba stînd la rînd la casă, sau împletind căciuli pe care le vindea iarna, sau aşteptîndu-i pe copiii cu care făcea meditaţii la franceză să îşi termine exerciţiile. Şi de fiecare dată aproape că îi sărea inima, ca şi cum ar fi văzut ceva excesiv de frumos, care ar fi rupt pînza ori vălul realităţii şi i-ar fi oferit şansa de a vedea lumea cu totul altfel: cu ochii plăpînzi ai fiului ei. De battre mon coeur s’est arrêté.

“Sufletul unui obiect e sinteza spaţiului”, a continuat George. “Nu are rost să îţi aduc aminte, nu-i aşa? Sau să îmi aduc aminte. Dar mă întreb în fiecare zi ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi rămas acasă atunci, în decembrie. Dacă tata nu ar fi ieşit să mă caute. Dacă glonţul ce i-a luat viaţa nu s-ar fi pierdut în spaţiul ăsta finit, în inima lui mare. Dacă suprafaţa lucioasă şi fierbinte a bucăţelei ăleia de metal ar fi putut fi întinsă, uniformizată, banalizată. Cum ar fi arătat sufletul său? Al glonţului? Al tatii? Orice multitudine compactă îşi este propriul ei suflet. Orice multitudine compactă îşi are propriul ei suflet. Parcă ar fi un psalm, nu? Ce zici? Sau o mantră.”

Au trecut deja atîţia ani de atunci! George aproape că a rămas neschimbat. Un adolescent ferecat în corpul păros al unui adult asocial. O minte poate chiar sclipitoare, cine ştie?, regăsindu-se mereu la propria margine. Un uroborus cu care începe şi se termină lumea.

Iar doamna Perelman? Cît s-a schimbat ea? Ce a mai rămas din ea după toţi aceşti ani? Cînd şi-a abandonat visul de a ajunge la Paris? De a se plimba pe Champs-Élysées, de a bea o cafea în Café de Flore? Cînd a încetat să o intereseze ce spun ceilalţi? Cînd a început să creadă că fiul ei ar fi într-adevăr capabil să rezolve una din cele mai dificile probleme de matematică? Cînd şi-a dat seama că, treptat, imaginea soţului ei devenită din ce în ce mai tulbure va înceta să mai însemne ceva pentru ea şi că va ajunge să trăiască cu memoria unei nefiinţe fără faţă? Că fiul ei va ajunge într-o zi mai în vîrstă decît propriul său tată? Mai în vîrstă decît iubitul şi prietenul ei? De cîte ori se va mai duce la poştă pentru a-şi ridica pensia de urmaş de erou-martir? Cîte căciuli va trebui să mai împletească? Cîte vor fi îndeajuns? Pînă cînd va vorbi franceza doar cu copiii din bloc sau cu vreo bătrînă pe o bancă în parc? Doamna Perelman i-a luat capul lui George în mîini şi i-a şoptit:

“E tîrziu, dragul mamii. Hai să ne spălăm pe dinţi şi să mergem la culcare. Şi mîine e o zi. Cred ca va trebui să îmi explici încă o dată ce e cu conjectura asta. Promis?”

George şi-a îndreptat spatele şi, înainte de a închide geamul, a concis:

“Şi eu cred că va ploua.”