Shvimers

de Gabriel Furmuzachi

Codul a funcţionat perfect. Nici nu îi venea să creadă ca nu a fost schimbat în ultimii zece ani. Au coborît împreună scările aproape pe întuneric şi jos, doar la lumina telefonului, au început să caute sticlele de care aveau nevoie. Dar nu ştiau de unde să înceapă. Toate păreau la fel. Unele mai prăfuite decît altele. Vinuri roşii amestecate cu vinuri albe. Pe ici pe colo cîte o şampanie.

“La naiba!”

“Ce-i!”

“E un haos aici, incredibil. Cum naiba găsesc ăştia vinurile de care au nevoie?”

Un haos, într-adevăr. Dar unul bine calculat, chiar cu formulă. Doar cinci sau poate şase oameni ştiau cum să se descurce în acest labirint. Oricine altcineva s-ar fi lăsat păgubaş după vreo cîteva minute. Ca în vreun roman de Umberto Eco.

“Asta?”

“Ce scrie pe ea?”

“Chateau Beau Cheval. 1969”

“Cum?”

“Beau Cheval.”

Andrei se gîndi cîteva secunde apoi a spus:

“Nu!” Dar s-a răzgîndit imediat.

“1969? Ba da, pune-o!”

“O.K.”

Ceva mai tîrziu:

“Uite aici, scrie Eagle pe el. O luăm pe asta?”

“Unde? Dă să văd!”

S-a uitat la sticlă neîncrezător.

“Da! Cum de-ai dat de ea? Perfect! Screaming Eagle. Ai grijă, ţii în mînă 50.000 de dolari!”

“Cît ai zis, mă?”

“M-ai auzit bine!”

“Dumnezeule!”

Dorel a pus uşor sticla în valiză şi a început să caute mai departe.

“Pune-le şi pe astea!”

“ Paul Jaboulet. La Chapelle. Astea cît sînt?”

“Dacă îmi aduc aminte bine în jur de 15.000 - 16.000. Dar acum hai să ne grăbim. Aflăm preţurile exacte cînd ieşim de aici.”

Şi aşa, în cele cîteva minute pe care le-au avut la dispoziţie şi pe care le-au petrecut în semi-întuneric au reuşit să adune o mînă bună de sticle de vin pe care le-au învelit în prosoape şi pe care le-au aranjat în două valize. Îmbrăcaţi la patru ace ai fi spus că sînt cine ştie ce manageri sau oameni de afaceri ce şi-au dat întîlnire aici, la unul din cele mai bune restaurante din America, în frumoasa Napa Valley, pentru a savura mîncăruri excelente acompaniate de vinuri fără egal. Cine ar fi ştiut că sub costumele împrumutate erau uzi de transpiraţie sau că li se făcuse pielea de găină? Dorel părea să aibă mai multă stăpînire de sine, dar Andrei… Andrei era într-o stare în care nu mai fusese vreodată în viaţa lui. Un risc aşa de mare… Dacă şi-ar fi adus aminte cineva de el? Cine ar fi crezut că a ajuns aşa de înstărit încît să îşi permită o cină la restaurantul acesta? Acum zece ani nu era decît un chelner. Unul care se pricepea la vinuri, e drept, dar care însă nu era un sommelier adevărat. Se pricepea pentru ca a studiat făcutul vinului, a învăţat şi fost în cercetare, a fost şi la prelegeri la Pomohaci, cînd acesta tocmai devenise celebru, a fost chiar aproape să îşi dea doctoratul în subiectul mult discutat şi de neepuizat al preferinţei filoxerei pentru rădăcinile sorturilor viţei de vie europene. Pe acele vremuri, încerca să îşi imagineze cum ar fi fost în Franţa (şi în întreaga Europă, de altfel) pe la mijlocul secolului XIX, cînd viile au început să se usuce, una după alta şi nimeni nu ştia de ce. Cum abia după ani de zile au descoperit afidele şi au înţeles cum păduchii ăştia aşa de mici că de-abia îi puteai vedea cu ochiul liber aproape au biruit o ţară întreagă. Cursa pentru găsirea unei soluţii, premiile anunţate de statul francez, eşecuri după eşecuri. Iar apoi, ideea salvatoare, un adevărat plan Marshall avant la lettre pentru Europa viticolă - altoirea pe butaşi americani. Sus sînt strugurii francezi, jos rădăcinile americane. Scandalos, spuneau unii. Excelent, altii. Ghinionul însă i-a pus un nesperat noroc în cale: într-o zi a primit o scrisoare de la soră-sa care, printr-un adevărat miracol, a ajuns în America şi acum i-a făcut chemare. I-a dat de înţeles că soţul ei era dispus să îl suporte financiar dar că ar trebui să folosească această oportunitate cît s-ar fi putut de repede. În America lucrurile se schimbă de la o zi la alta (chiar de la un minut la altul, după cum se va vedea mai tîrziu). Aici viitorul nu are nici o garanţie. Aşa că a abandonat lucrarea la doctorat. “Temporar!”, desigur. Însă, odată ajuns de partea cealaltă a Atlanticului viaţa i s-a schimbat radical. Da, a devenit american, şi-a realizat visul visat în grabă dar s-a poticnit în orice altceva. O reiterare mioritică în vestul nemărginit. Nu a reuşit să îşi facă mulţi prieteni, nu şi-a continuat studiile. S-a trezit bucătar şi, ocazional, chelner şi a migrat de la un local la altul, fără tragere de inimă. Cel puţin aşa a cunoscut-o pe nevastă-sa, o brunetă simpatică cu veleităţi samaritene şi cap de contabil.

Trecuse deja vreo oră, poate chiar mai mult, de cînd nu s-a mai mişcat. Stătea pe jos, într-un colţ de cameră, rezemat cu spatele de perete. Cel puţin nu-i mai curgea sînge din nas. Avea un ochi tumefiat, îl dureau coastele din partea dreaptă şi era sigur că întreg corpul îi era plin de vînătăi. Abandonase gîndurile la găsirea unei explicaţii pentru nevastă-sa şi pentru fiică-sa. Orice le-ar fi spus nu va mai fi crezut.

“Enologu’ lu’ Peşte, bă!” părea să audă din nou, printre loviturile încasate.

“Habar n-ai ce-i cu tine, bă, boule! Auzi la el, cică se pricepe, bă. Cică ştie vinurile ca pe degete. Unde-ţi sînt degetele, deşteptule?” Cele de la mîna dreaptă i-au rămas neatinse. Cele de la stînga însă nu. Strivite, umflate, poate chiar rupte. Acum, camera cu numărul 42 i se părea că devine minusculă, cu pereţii alunecînd unul către altul, cu tavanul apropiindu-se ameninţător, gata să-l strivească. Simţea că ameţeşte, că o să cadă pe-o parte şi că o să rămînă întins pe jos pînă dimineaţă, sau pînă îl va descoperi femeia de serviciu. Cel puţin acum era linişte. Cel puţin acum nu-l mai auzea pe Dorel urlînd. Ce ironie!, se gîndi amintindu-şi că hotelul la care au tras se numea The Quiet Meadow. Poate mîine totul va fi altfel. Poate cînd se va trezi nu va mai găsi nici un indiciu care să trădeze violenţa ultimelor ore. Va coborî, va spune “Bună dimineaţa!” receptionistului şi chelneriţei, va lua micul dejun, va plăti, îşi va lua valiza, va chema un taxi şi se va îndrepta către aeroport şi peste cîteva ore va fi din nou acasă. Şi va fi fericit. “Nici măcar nu ştii să citeşti, dobitocule! Unde vezi mă Screaming Eagle? Aici scrie Silver Eagle şi nu face mai mult de 200 de dolari. Să te duci dracului cu ea!” - Dorel ieşîndu-şi din fire. Lua sticlele una după alta din valizele deschise de pe pat, le analiza cu atenţie şi apoi căuta preţurile la binwise.com. Într-adevăr, un Cabernet Sauvignon Screaming Eagle din Napa Valley, din 1992 ar avea o valoare de 50.000 de dolari. Un Silver Eagle din Sonoma, doar 225. Un Hermitage Paul Jaboulet, La Chapelle din 1959 ar fi costat 16.000 de dolari. Însă sticla de Hermitage Paul Jaboulet, La Chapelle din 1970 nu era mai mult de 1.000 de dolari.

“La dracu’! Te fac bucăţi, bă!”

Dorel era un om simplu. Deseori mult prea simplu. Iar acum pînă şi simplitatea se părea că l-a părăsit şi că a rămas doar cu o ură de nestăpînit, cu o furie pe care nu ştia unde să o plaseze. Îl învinuia pe Andrei de nenorocul lor, deşi nu li se întîmplase nimic rău. Nimeni nu i-a văzut intrînd sau ieşind din cramă. Pînă au ajuns la maşina pe care au parcat-o mai departe au întîlnit doar o pereche de pensionari cărora le-au urat o seară plăcută. Nimeni nu i-a urmărit, nu i-a oprit nici o patrulă de poliţie, la hotel totul a mers fără probleme. Singurul ghinion a fost că au pus mîna pe sticle fără valoare. Foarte probabil, pîna cei de la restaurant îşi vor da seama că au vreo treizeci de sticle în minus va trece ceva timp. Dar cum ar fi putut să îşi aducă aminte toate detaliile? Trecuse deja atît de mult timp de cînd a fost acolo ultima dată şi nici măcar atunci nu ştia unde erau sticlele de valoare. Doar sommelier-ul, asistentul său şi încă vreo trei oameni de la management aveau access la sticlele bune. Iar el trebuia să jongleze într-o fracţiune de secundă cu valuri de informaţii, nume, date, sorturi, etichete, culori… A uitat pur şi simplu. Una e să te gîndeşti la vinuri fiind curios dar relaxat şi satisfăcut, să poţi evoca gusturi, note sau parfumuri abia schiţate şi alta e să dibuieşti în grabă aproape pe întuneric, să cauţi o sticlă după alta, să încerci să le găseşti pe cele mai scumpe, să te baţi cu tot felul de gînduri, cu frica imensă care te ia de gît şi care abia te lasă să respiri, cu adrenalina care îţi înfundă urechile cu fiecare bătaie de inimă, cu sudoarea care ţi se scurge pe faţă, pe gît, pe spate. Cum ar fi putut să îşi amintească de degustările pe care le-a făcut de-a lungul anilor în România şi în America şi de bucuria de a simţi, pentru o clipă, însuşi terroir-ul pe care a crescut viţa de vie, soarele care a încălzit fiecare boabă de strugure? Cum ar fi putut, pe de altă parte, să uite de fiica sa chiar preţ de cîteva minute? Mai ales în acele minute după care ar fi fost posibil să nu o mai vadă niciodată.

După ce şi-a aranjat bine partenerul, Dorel şi-a umplut valiza cu sticlele pe care le-a găsit mai valoroase şi a părăsit hotelul. Dorel… Dorel… afaceristul. Cine altul? Avea doar nevoie de un partener. Nu s-ar fi încumetat să facă treaba de unul singur. Iar Dorel părea că e tipul de om care se învîrte in cercuri de genul ăsta. Oh… unde a ajuns? Ce ar putea să facă acum? Bătut, umilit, zdrobit. La urma urmei nu voia nimic altceva decît o viaţă mai bună, o şcoală serioasă pentru fetiţa lui, prilejuri de bucurie pentru soţia sa. Nu avea chef să dea un pumn de bani pe o maşină care să rupă gura tîrgului, cum a spus Dorel că are de gînd. Voia să aibă timp să se joace cu fiică-sa, să meargă la mare împreună cu ea, să se tolănească cu ea prin iarbă, să facă excursii cu bicicleta. Nu voia să ajungă în vreo casă de bătrîni mizerabilă atunci cînd îl va lovi uitarea, cînd vor începe să îi tremure mîinile şi nu va putea merge fără să îşi tîrîie picioarele, incontinent şi senil. Şi acum a ratat şansa. Din locul îngust în care se afla şi din care încerca să îşi privească viaţa, cea trecută şi cea care avea să vină, nu putea decît să o considere a fi ultima şansă cu putinţă. Un gînd a început să i se înfiripe şi brusc a zvîcnit înfiorat, dar apoi, cu fiecare secundă ce trecea i se părea a fi singura soluţie. S-a întins cît să ajungă la sticla care era mai aproape de el, o luă în mînă şi o izbi cît de tare a putut de perete. Cioburile s-au împrăştiat peste tot, vinul a înroşit peretele şi s-a adunat într-o baltă în jurul lui. Cu gîtul sticlei încă intact în mîna dreaptă, a căutat un colţ mai lung, mai ascuţit, mai neiertător. Aproape a zîmbit crezînd că sclipiri diamantine din viaţa de dincolo îi confirmau decizia.

“Tata! A venit tata! Tata… Tata? Ce-ai păţit? Ce-ai păţit la ochi?”

“Oh… E o poveste lungă.”

“Te doare?”

“Mă cam doare dar ce pot face?”

“Andrei!”, o auzi şi apoi văzu pe nevastă-sa care îl privea disperată şi nervoasă dar, în acelaşi timp, uşurată.

“E O.K.. De fapt, poate mai bine decît O.K..”

“Poftim? Unde ai fost? Ce-ai făcut? Ce e cu tine? Miroşi a vin. Cu cine ai fost?”

“Am să îţi spun imediat! Calmează-te! Îţi spun încă o dată: totul e O.K..” Apoi, îndreptîndu-se către fetiţă:

“Ieri seară, cînd eram pe drum către casă s-a întîmplat ceva nemaipomenit. Ştii că ţi-am mai povestit eu despre Birdman, îţi aduci aminte?”

“Da.”

“Ieri l-am văzut! Chiar pe el. The real man.”

“Neh… tata… Faci panaramă!”

“Uite vezi, aşa spuneau şi toţi ceilalţi despre Birdman. Toată lumea spunea că el era doar un actor şi nimeni nu credea că ar putea într-adevăr să zboare.”

“Şi putea? L-ai văzut zburînd?”

“Oho, şi cum… Zbura ca un şoim, ca o săgeată. Dar mai întîi, voiam să îţi spun că ieri noapte erau prea mulţi bandiţi. După cum ti-am spus, pe drum către casă am trecut, ca de obicei, pe lîngă filiala de la Gotham Bank şi am văzut nişte bandiţi care au ieşit prin uşa spartă cărînd în spate saci grei de bani.”

“Wow… Aveau măşti?”

“Da. Şi măşti, şi mănuşi şi tricouri vărgate. Exact ca în filme. Cînd i-am văzut le-am spus că nu e bine ce fac şi că ar trebui să lase banii jos şi să o ia la fugă.”

“Aşa le-ai spus?”

“Păi cum altfel? Cum aş fi putut să îi las? Ce ţi-aş mai fi putut povesti dacă i-aş fi lăsat să fure atîţia bani? Aşa că… Dar ei erau mulţi şi erau puternici. Ne-am luptat cîteva minute şi aşa m-am lovit la ochi şi la mîna asta”, a spus ridicînd mîna stîngă în sus. “Dar deodată, cine crezi a apărut, împrăştiind bandiţii, lovind ca fulgerul şi în stînga şi în dreapta?”

“Birdman?”

“Exact. Chiar el mi-a venit în ajutor. Şi împreună i-am dus pe bandiţii ăia nenorociţi la poliţie. Şi mai ştii ceva? Birdman mi-a dat ceva pentru tine. O piatră fermecată.” Băgă mîna în buzunar şi scoase de acolo o piatră sclipitoare.

“Ai grijă de ea. Foarte mare grijă de ea. E pentru tine, de la Birdman!”

Da, Andrei a ratat multe lucruri în viaţa sa. Deseori pentru că a mizat prea mult şi a sperat aproape ca un idiot. Ca o veritabilă reîncarcare a Ruletistului din poveste, cel care nu mai scăpa de nenoroc pînă în ziua în care, jucînd jocul acesta demenţial, stînd cu pistolul la tîmplă, şi-a dorit să moară atît de tare încît a surclasat însăşi moartea. De data asta, Andrei nu a avut însă un pistol ci doar o sticlă spartă. Singur, într-o cameră nenorocită de hotel, simţindu-se uitat de întreg universul, dorindu-şi cu toată fiinţa să poată da un Reset şi să o ia din nou de la capăt dar ştiind în acelaşti timp că aşa ceva nu era posibil. Deşi… Nu avea de unde să ştie că pe alte meleaguri, cu zeci de ani în urmă, domnul Jean-Claude Noir, care moştenise de la părinţii săi (accident, maşină) un ditamai castelul cu o istorie la fel de veche ca terroir-ul ce îl înconjura şi pe care erau plantate rînduri după rînduri de viţă de vie, a decis că nu mai voia să aibă nimic de-a face cu vinul. Ori cu felul de a trăi cu care se obişnuise şi pe care îl considera acum inutil. “Cea mai mare avere e fericirea”, spunea dl. Noir. “Iar fericirea, contrar părerilor multora, nu se ascunde într-o sticlă de vin.” Dl. Noir hotărîse să viziteze India într-una din vacanţele sale (tînăr, lipsit de constrîngeri familiale) şi, chiar dacă s-a lefăit schimbînd un hotel cu altul, bucurîndu-se de privelişti nemaipomenite, de mîncăruri extraordinare, de rămăşiţele unei istorii milenare şi ale unor splendori greu de imaginat, pe cînd se afla în Mumbai a reuşit să se rătăcească după o petrecere şi a ajuns, nici nu mai ştia cum, în Falkland Road. Mahmur şi obosit, s-a oprit şi s-a aşezat pe marginea drumului. S-a uitat minute în şir în gol, neluînd în seamă mulţimea de oameni care se mişca în jurul său, bărbaţi de toate vîrstele, fumînd ţigări şi discutînd cu femei în pragul uşilor. Treptat a realizat unde se afla şi, chiar dacă pentru o secundă a fost excitat de posibilitatea unei noi aventuri, s-a înfiorat brusc. Însă fiorul pe care l-a simţit nu era unul trecător, unul ce avea să fie decartat imediat ce s-ar fi aşezat într-o ricşă sau într-un taxi şi dus în grabă la hotelul unde îi era, de altfel, locul. Fiorul ăsta a rămas. Cine ştie de ce? Poate din cauza blazării ce se putea citi pe feţele femeilor înghesuite la ferestrele caselor dărăpănate. Poate din cauza gesturilor brutale şi perseverente făcute de bărbaţii adunaţi ciorchine în jurul vreunei fete. Trupurile astea ascunse în adevărate cuşti, trupuri pe care le puteai cumpăra cu vreun dolar sau doi… I s-a făcut rău. Cîteva zile mai tîrziu a părăsit India şi, ajuns din nou la Chateau Beau Cheval, a căzut într-o stare depresivă. Aproape o lună întreagă nu a vrut să vorbească cu nimeni. Afacerile au continuat să meargă dar nu îl mai interesau. Clienţii, piaţa, preţurile, i se păreau toate fără sens. Unii spuneau că avea nevoie de ajutor. Ajutor psihologic. Alţii că a atins un soi de iluminare. Poate ambele facţiuni aveau dreptate. La urma urmei, era vremea Woodstock-ului, Yellow Submarin avea deja un an, Stairway to Heaven era pe drum. Maharishi începea să fie cunoscut in occident. Dl. Noir a hotărît să se debaraseze treptat de bunurile materiale. A dăruit multora tot ce se putea dărui. Uneori un tablou. Alteori o carte. Uneori o sticlă de vin sau un cal frumos din staulele sale. În plus, a petrecut mult timp ascunzînd bijuteriile familiei în… sticle cu vin, pe care le aşeza apoi la întîmplare în lăzile ce fuseseră deja vîndute şi aşteptau să fie ridicate. Chateau Beau Cheval. 1969 “Poate pentru unii, fericirea se ascunde totuşi într-o sticlă de vin!”