Prima parte a programului meu de cercetare includea trezirea în fiecare dimineaţă într-un apartament modest mobilat – primul apartament pe care l-am văzut după ce am ajuns în Madrid, sau, uneori, trezirea datorată gălăgiei din Plaza Santa Ana, nereuşind să asimilez zgomotul străzii în visul pe care tocmai îl aveam. Odata sculat, puneam espressorul pe o plită ruginită şi învîrteam un spliff aşteptînd să fiarbă cafeaua. Cînd era gata cafeaua, deschideam lucarna, care era îndeajuns de mare încît să îmi permită să trec prin ea dacă mă urcam pe pat, şi beam cafeaua pe acoperiş trăgînd cîte un fum, uitîndu-mă la piaţa în care se adunau deja turiştii, cu ghidurile lor aşezate pe mesele metalice şi în care vreun acordeonist cînta de zor. În depărtare: palatul şi linii lungi de nori.

Apoi, cerinţele proiectului includeau coborîtul de pe acoperiş, defecatul, făcutul duşului, luatul pastilelor albe şi îmbrăcatul. După ce îmi găseam geanta, care conţinea o ediţie bilingvă a poemelor lui Lorca, două carnete de notiţe, un dicţionar de buzunar, Poemele Alese ale lui John Ashbery, medicamente, şi o luam către Prado. De la mine aveam de mers doar pe Calle de las Huertas, salutîndu-i pe măturătorii îmbrăcaţi în salopetele lor verzi, de trecut prin El Paseo del Prado, de intrat în muzeu, care costa doar cîţiva euro cu cardul meu de student internaţional, şi de mers direct la sala 58 unde mă aşezam mereu în faţa Coborîrii de pe cruce a lui Roger Van Weyden. De obicei ajungeam în faţa tabloului în vreo de trei sferturi de oră după ce m-am trezit şi haşişul, cofeina şi somnul erau în competiţie în corpul meu în timp ce priveam scena pictată şi aşteptam să ajungă la un echilibru. În tablou, Maria pare să se prăbuşească într-un leşin; albastrul mantiilor ei – de neegalat în pictura flamandă. Postura ei – aproape un ecou al corpului lui Isus; Nicodemus, ajutat de un alt bărbat îl ţin aproape suspendat în aer. Pictat în jurul anului 1435. 220 x 262 cm. Ulei pe panouri de stejar.

Un moment important în proiectul meu: într-o dimineaţă am ajuns în faţa lui Van der Weyden şi am descoperit că altcineva îmi luase locul. Stătea exact unde stăteam eu şi pentru o clipă m-au trecut fiorii, ca şi cum m-aş fi uitat la mine uitîndu-mă la pictură, deşi el era mai mic de statură şi cu pielea mai închisă la culoare decît a mea. Am aşteptat ceva timp sperînd că va merge mai departe, dar nu s-a mişcat din loc. Mă gîndeam că poate m-a văzut pe mine cîndva studiind Coborîrea şi acum voia să vadă exact ceea ce am văzut eu. Începusem deja să fiu cuprins de agitaţie şi am încercat să găsesc un alt tablou pentru ritualul meu matinal dar eram mult prea obişnuit cu dimensiunile picturii şi cu albastrul său pentru a accepta un substitut. Eram pe cale de a părăsi sala 58 cînd, deodată bărbatul a început să plîngă, spasmodic, abia putînd să respire. M-am întrebat dacă uitatul la tablou era doar un pretext pentru a-şi ascunde faţa în timp ce încerca să abordeze cine ştie ce durere pe care a adus-o cu sine în muzeu. Sau tocmai trecea printr-o experienţă profundă a artei?

Mă preocupa de mult faptul că nu puteam să ajung la o asemenea experienţă a artei şi îmi era greu să cred pe cineva care susţinea că a trecut prin aşa ceva, cel puţin din cei pe care îi cunoşţeam. Eram foarte suspicios pe cei care declarau cu uşurinţă că un poem sau o pictură sau o piesă muzicală le-a “schimbat viaţa”, în mod special atunci cînd nu puteam detecta nici un fel de schimbare în vieţile acestor oameni, nici un fel de “înainte” şi “după”. Deşi spuneam că sînt un poet, deşi presupusul meu talent literar mi-a adus bursa din Spania, aveam tendinţa de a aprecia poezia ca ceva frumos doar atunci cînd întîlneam versuri citate în proză, în eseurile pe care trebuia să le citim la şcoală, unde versurile erau îmbinate cu slash-uri, în aşa fel încît ceea ce era comunicat nu mai era un poem anume ci doar un ecou al unei posibilităţi poetice. Interesul meu în artă era de fapt un interes în cezura dintre cum percepeam aceste opere de artă şi ceea ce se susţinea ın mod general despre ele; mă găseam cel mai aproape de o experienţă profundă a artei atunci cînd, bănuiesc, luam contact cu această absenţă: o experienţă profundă a absenţei profundităţii.

Cînd bărbatul s-a mai calmat, lucru care a durat vreo două minute, şi-a şters lacrimile, şi apoi şi-a suflat nasul într-o batistă pe care a pus-o în buzunar. Intrînd în sala 57, care era goală, cu excepţia unui supraveghetor subţire şi adormit, bărbatul s-a dus direct la mica imagine votivă a lui Hristos, atribuită lui San Leocadio: o tunică verde, mantii roşii, expresie de durere intensă. M-am făcut că mă uit la alte tablouri dar, cu coada ochiului, îl urmăream cum analiza micuţa pînză. Preţ de un minut a fost liniştit dar apoi a reînceput să plîngă. Asta l-a surprins pe supraveghetor şi privirile noastre s-au încrucişat – a mea spunînd că acelaşi lucru s-a întîmplat în cealaltă sala, a lui comunicînd dificultatea de a decide dacă individul era dezechilibrat mental – poate genul de om care e în stare să distrugă un tablou, să scuipe pe el, să-l rupă sau să-l zgîrîie cu cheia – sau dacă era un om ce tocmai trecea printr-o experienţă profundă a artei. Batista şi-a făcut din nou apariţia şi bărbatul, calm, a pătruns în sala 56, s-a oprit în faţa Grădinii Deliciilor şi a studiat-o cu atenţie şi apoi a izbucnit iarăşi în lacrimi. Acum erau trei supraveghetori în sală – cel subţire din 57, femeia care era mereu în 56 şi un supraveghetor mai în vîrstă, cu un păr lung şi argintiu, aproape neverosimil, care trebuie să fi auzit ultima izbucnire şi a venit în fugă. Mai erau poate unul sau doi vizitatori în sală dar, afundaţi în ghidurile audio nu şi-au dat seama de ce se desfăşura în faţa tabloului lui Bosch. Ce ar putea face un supraveghetor, m-am gîndit; chiar ce poate face un supraveghetor? Pe de-o parte eşti membru al unei forţe de securitate a carei menire e protejatul acestor lucruri fără preţ de cei dezechilibraţi mental, de copii sau de forţa lentă, erozivă a bliţurilor; pe de altă parte, eşti cineva care trăieşte alături de presupuse triumfuri ale spiritului şi dacă poziţia ta are oricît de puţin prestigiu, acesta e adus exact de convingerea că aceste triumfuri pot, în mod legitim, să mişte pe cineva încît să îi dea lacrimile. Indecizia supraveghetorilor trăda chiar un soi de patos – aceşti oameni care îşi petrec majoritatea vieţii înconjuraţi de tablouri aflate în afara timpului şi care sînt doar întrebaţi cît e ceasul, cînd se închide muzeul şi dónde esta el baño. Nu puteam împărtăşi extazul bărbatului (dacă asta era ce s-a înîmplat) dar m-am găsit atins de dilema supraveghetorilor: să-l roage să meargă pe culoar şi să încerce să afle în ce stare mentală se afla, fără îndoială ruinîndu-i experienţa profundă, sau să rişte să lase acest om, eventual un lunatic, să-şi petreacă timpul printre comorile culturii lor, riscîndu-şi, în acelaşi timp, chiar propriile slujbe? Felul în care ei încorporau, muţi, aceste diferenţe mi s-a părut mult mai semnificativ decît orice Pieta, Coborîre sau Vestire, şi m-am simţit ca şi cum aş fi unul de-al lor urmărindu-l împreună pe bărbatul ciudat dintr-o sală în alta. Poate că el este doar un artist, m-am gîndit; ce-ar fi dacă, de fapt, el nu simte tot ce exprimă, ce-ar fi dacă scenele pe care le produce sînt direcţionate către muzeul ca instituţie ce trebuie să înţeleagă contradicţia ce o reprezintă prin angajaţii săi. La asta mă gîndeam cînd bărbatul s-a oprit pentru ultima dată din plîns şi, calm, a luat-o către ieşire. Supraveghetorii s-au întors la locurile lor fiind, aşa mi s-a părut mie, nu neapărat uşuraţi ci poate chiar puţin trişti, iar eu am continuat să-l urmăresc pe acest artist fără seamăn, în afara muzeului, în lumina puternică, aproape miraculoasă a acelei zile.

Ben Lerner e un poet American, născut în Kansas, recipientul multor burse şi premii (printre care Fulbright, Guggenheim şi MacArthur). Părăsind staţia Atocha (de unde este luat acest fragment) e primul lui roman.