Gîndeşte-te la gheţari
“Arşiţă,” ai spus.
“Gîndeşte-te la gheţari,” ţi-am spus.
“Topindu-se”, ai spus. “Topindu-se cu toţii. Şi apoi?”
“Apoi?”
“Cînd gheaţa a dispărut?”
Mi-am pus mîna în jurul tău, simţindu-ţi umerii colţuroşi.
“Nu-ţi fă griji,” am spus. “Oamenii sînt deştepţi. Foarte deştepţi. Vom avea mereu congelatoare. Şi cafea rece.”
Am petrecut vara înnabuşitoare îmbrăcaţi sumar, stînd nemişcaţi în colţurile întunecate ale apartamentului tău prăfuit. Îmi plimbam degetul pe urmele lăsate de picăturile de sudoare ce s-au prelins pe braţele tale subţiri. Mi-ai şters fruntea cu un prosop ca şi cum aş fi fost soţul tău victorian amărît, întins pe patul de moarte.
Copleşiţi, ne refugiam pe holul de la Grand. Stăteam cu picioarele încrucişate, sorbind cafeaua rece şi scăldaţi în aerul ca de congelator. Ne uitam la oamenii de afaceri îmbrăcaţi în costume greoaie, adunîndu-se şi dispărînd în restaurant, şi femei cu cîini micuţi, coafuri înalte şi valize încăpătoare escortate către lifturi.
“Ca în rai,” ai spus, bînd zgomotos ultimele picături de cafea din paharul de polistiren. “Paradis.”
Dar cînd am ajuns din nou afară era şi mai rău – căldura ne-a lovit în faţă ca o tigaie încinsă.
“Iad,” ai spus. “Ne aflăm pe linia expres către Inferno.”
Ţi-ai dat capul pe spate şi te-ai uitat la cerul albastru, perfect şi orbitor.
“Cred că… va ploua,” ai spus.
“Aşa am auzit şi eu,” ţi-am răspuns. Amîndoi stînd pe trotuarul ce se topea, privind în sus, cu picături mari, sărate, de sudoare curgînd încet către ochii noştri chinuiţi şi uscaţi.
Petrecerea
Ajungem la petrecere. Salutăm gazdele. Ne dăm jos pardesiele. Sînt mulţi oameni aici. Ajungem cu greu la bucătărie. Ne umplem farfuriile cu mîncare. Ne aşezăm într-un colţ. O mulţime de oameni. Matematicieni, fizicieni, experimentatori şi teoreticieni. E chiar şi un laureat al premiului Nobel, ceva mai în vîrstă dar plin de viaţă. Noi nu sîntem matematicieni. Nu sîntem fizicieni. Cînd cineva ne întreabă ce facem, înghiţim ce mîncăm şi spunem – biochimişti. Ei sînt politicoşi, dau din cap şi schimbă subiectul. Vorbesc despre un film pe care tocmai l-au văzut sau despre cum e aranjată bucătăria. Şi noi dăm din cap, şi noi vorbim politicos, chiar dacă nu am văzut filmul cu pricina.
La un moment dat, se aude muzică, destul de tare, venind din cealaltă cameră. Punem farfuriile deoparte şi mergem către hol. Vedem oameni dansînd: matematicieni, fizicieni, experimentatori şi teoreticieni şi laureatul premiului Nobel, ceva mai în vîrstă dar plin de viaţă. Ne uităm unul la altul şi apoi o luăm pe scări în sus. Dăm de camera în care sînt adunate hainele şi ne aşezăm pe pat. Stăm, mînă în mînă.
Auzim pe cineva venind pe scări. Ne gîndim dacă ar trebui să ne ascundem. Dar e deja prea tîrziu, ea e deja în cameră. Aici sînt!, spune cuiva din spatele ei. Hai!, ne spune nouă. Hai!, şi ne ia de mîini şi ne trage către uşă. Ne uităm unul la altul şi nu înţelegem ce se petrece dar nu putem face nimic. Aici sînt!, spune ea şi ne îndrumă pe scări în jos. I-am găsit!, spune ea împingîndu-ne uşor către cealaltă cameră, unde muzica e dată tare şi unde toată lumea dansează.
Cineva micşoreză volumul şi toată lumea se uită la noi, mişcîndu-şi uşor corpurile şi zîmbind. Ne fac loc în mijlocul încăperii şi ne înconjoară, dansînd agale, zîmbind. Ne uităm unul la altul. Ne ţinem de mînă. Nu înţelegem despre ce este vorba.
Femeia care ne-a adus aici, care ne-a luat din camera cu haine şi ne-a adus aici ne spune: Vă rugăm… daţi-ne şi nouă… cîteva cuvinte. Cîteva cuvinte de la voi de la biochimie. Şi toţi ceilalţi, matematicienii şi fizicienii, experimentatorii şi teoreticienii, bătrînul laureat al premiului Nobel, zîmbesc, dau din cap şi repetă: Da, daţi-ne cuvintele voastre. Cuvintele voastre.
Sîntem timizi. Mînă în mînă, în mijlocul încăperii, cu muzica în fundal, cu toţi ceilalţi legănîndu-se. Ne uităm unul la altul. Aşteptăm. Într-adevăr? Chiar aşa? Chiar vor să audă asta?
Şi apoi îi dăm drumul. Începem. Spunem: ADN. ADN! Spun cu toţii. ADN. ADN. Apoi spunem limfocite. Oh!, se miră cu toţii, apoi repetă cuvîntul. Limfocite. Limfocite, spun, dansînd aproape neperceput, uitîndu-se unul la altul. Limfocite. Organite, spunem în continuare. Şi apoi: lamellipodia. Lamellipodia! strigă ei şi cineva îşi ridică mîinile în aer. Femeia care ne-a adus aici, care ne-a luat din camera cu haine, bate din palme: Lamellipodia! Ne uităm unul la altul şi zîmbim puţin. Nu ne mai ţinem aşa strîns de mîini şi spunem: proteină verde fluorescentă. Măi să fie, spune bătrînul laureat al premiului Nobel şi face o piruetă spunînd proteină verde fluorescentă. Cuvintele se răspîndesc în cameră ca nişte valuri şi toată lumea le repetă, şoptindu-le unul altuia, îngînîndu-le ca un psalm. Proteină verde fluorescentă, proteină verde fluorescenta, ridicînd glasul. Cineva dă muzica mai tare şi toată lumea dansează.
Stăm în mijlocul unei mări de oameni care dansează, de matematicieni, fizicieni, exprementatori şi teoreticieni şi un laureat al premiului Nobel, ceva mai în vîrstă, făcînd piruete, ascultînd cum îngînă proteină verde fluorescentă mişcîndu-şi corpul în ritmul muzicii. Stăm şi zîmbim, zîmbim. Ne simţim doriţi. Ne simţim iubiţi. Ne simţim auziţi.
Tania Hershman e o scriitoare din Bristol, Marea Britanie. A publicat deja două colecţii de povestiri – My Mother Was an Upright Piano: Fictions (Tangent Books, 2012) şi The White Road and Other Stories (Salt, 2008). O temă de interes pentru Tania este intersecţia dintre ficţiune şi fizica particulelor elementare. Puteţi afla mai multe aici: taniahershman.com