Nu ştiu cît voi mai avea de trăit dar, sincer să fiu, am ajuns să mă obişnuiesc cu ideea că nici nu mă mai interesează cu adevărat. Important e doar ce se întîmplă azi, acum, aici. Nimic epicureic însă – doar simţul meu practic. În fiecare dimineaţă cînd mă trezesc mă bucur să-mi simt vezica plină şi mă bucur să mă surprind gîndindu-mă din nou la mîncare. O felie sau poate două de şuncă aurie, uşor prăjită, îmbietoare, ceva pîine, poate o bucăţică de ou fiert. Chiar dacă nu e nimic special, tot ce găteşte Bruno e gustos. Da, Bruno. Ăsta e numele lui. Bruno cel bun. Bruno cel calm. Bruno cel răbdător. Bruno cel glumeţ. Bruno cel serios. Bruno cel… care nu va mai fi. Da… Mă voi trezi în curînd fără el. Îmi aduce aminte de lucrul ăsta în fiecare zi. Cum aşa? Acum sînt o mulţime de Bruno şi apoi nu va mai fi nici unul? Cum se poate să îl cred? Şi chiar dacă l-aş crede… Nu… Nu se poate…
Bruno, filosoful, de exemplu, e cel care stă des cu nasul în cărţi, care uită de viaţa lui socială, care uită chiar şi de mine din cînd în cînd. “Ştii ce sîntem noi?”, mă întreabă răsucindu-şi încă o ţigară. “Noi sîntem nişte aventurieri amărîţi. Noi cucerim întreaga lume fără să ne dăm jos din pat. Ne vedem deja pe Everest şi uităm că nici măcar nu ne-am şters puchinii de la ochi. Sîntem ‘sclavii cardiaci ai stelelor’, cum spune poetul.” Mă uit la el şi dau din cap. Îl ascult şi încerc să îl înţeleg. E prea dificil pentru mine. Chiar dacă aş vrea să spun ceva, el e deja în altă parte, udînd o muşcată sau citind un ziar.
Bruno, filosoful e prieten bun cu Bruno, scriitorul. Acesta nu trăieşţe decît noaptea, şi produce pagini după pagini de texte pe care mi le citeşte cu patos şi pe care le ascunde apoi într-un sertar sau altul al biroului. Nimeni în afară de mine nu-l cunoaşte pe Bruno scriitorul. Nimeni nu ştie că o bună parte din el a început să locuiască pe hîrtie, în poveşti do tot soiul, unele adevărate, altele mai puţin, dar toate făcînd parte din el, ca un mozaic ori ca un puzzle. Cu cît îţi spun mai mult aceste poveşti, cu atît ştii mai puţin cine le-a scris. Mă regăsesc în ele fără a şti că sînt despre mine şi mă bucur să le aud. Uneori mi se pare chiar că sînt rupte dintr-un timp care încă nu a venit, aproape mă cutremur cînd îmi dau seama că situaţia în care mă aflu acum e doar un ecou al vreunei poveşti scrise demult.
Bruno, lăcătuşul e cel care cîştigă banii, care aduce bunătăţi acasă de vreo două, trei ori pe săptămînă. Pentru Bruno lăcătuşul încă nu a fost inventat un lacăt care să nu poată fi deschis sau o yală care să aibă secrete. Chiar dacă durează mult, chiar dacă transpiră învîrtind cu atenţie tot soiul de unelte subţiri şi ascuţite, cu vîrfurile îndoite, Bruno nu se lasă pînă nu îi dă de capăt. Ştiu despre ce vorbesc pentru că l-am văzut des la lucru. Cînd sună cineva la miezul nopţii spunînd că nu mai poate intra în apartamentul său, pentru cine ştie ce motiv, Bruno, oricît de obosit ar fi, îşi ia cutia cu scule, şi o ia la picior. Şi mă ia şi pe mine cu el. Stăm apoi în jurul lui, concentraţi, iar el, ca un oracol bîjbîind pe întuneric, îşi ţese calea din fiecare zgomot aproape inaudibil, din fiecare punct de rezistenţă pînă cînd, un clic sec ne dă de ştire că a ajuns la capăt şi ne bucurăm ca şi cum, împreună cu el, am fi descoperit secretul universului.
Bruno, imigrantul vorbeşte puţin, într-o limbă pe care nu o înţeleg, o limbă cu miros de pîine de casă şi brînză telemea. Dar Bruno imigrantul găteşte excelent; fiecare fel de mîncare e o adevărată poveste fără cuvinte, fără puncte şi virgule. Doar uneori cîte o boabă de piper sau o sămînţă de ardei iute mă fac să tresar şi să trec la paragraful următor. E de ajuns să îl urmăreşti cum face mîncarea – ca şi cum maică-sa chiar ar fi cu el, în bucătărie şi l-ar îndruma prin labirintul condimentelor. Ca şi cum bunică-sa i-ar ţine ligheanul în care el frămîntă aluatul şi din care vor ieşi, în vreo seară de primăvară, pe drumul cuptorului, cîte un cozonac rumen şi dulce.
Bruno, îndrăgostitul, îmi spune des că iubirea e ceva simplu: şampanie, cerşafuri curate și lenjerie şic. Sau, dacă nu, cel puţin un hotdog! Ce mai rîde spunînd asta! Probabil are dreptate. Mi-a povestit de fostele sale prietenele. Începînd cu fetiţa ce locuia vis-à-vis cînd era copil şi pînă la sora medicală pe care o mai vede uneori, pe la spital. Dar Bruno e bun la improvizat, aşa că… cine ştie dacă ce îmi este dat să aud sînt într-adevăr amintiri sau poveşti?
Bruno, realistul nu poate şi nici nu vrea să îmi ascundă faptul că, într-un fel sau altul, va trebui să ne despărţim. Dar, chiar dacă insistă că nu mai are mult timp la dispoziţie, eu tot nu îl cred. Nu cred nici un cuvînt. Cum altfel? Care Bruno nu are chef să meargă mai departe? Pe Bruno capitulantul încă nu mi-a fost dat să-l cunosc. E drept, îmi pare rău să îmi văd prietenul schimbîndu-se pe zi ce trece. Uitînd, rămînînd pierdut în gînduri, aplecat de durere. Încerc să îl consolez, aşa cum pot. Încerc să îi alin durerea, dar în cele din urmă, mare lucru nu pot face. Durerea e apoteoza subiectivităţii, nu? Cel puţin aşa îmi spune el. Uneori îl văd oprindu-se în mijlocul drumului avînd pe faţă o expresie ce depăşeşţe şi frica şi chinurile bolii. E aproape senin şi calm, ca în zilele bune. Ca şi cum ar fi uitat de toată lumea, Ca şi cum toată lumea ar fi uitat de el. Chiar dacă nu durează mult momentele astea, mă îngrijorează. Şi mă gîndesc că poate are dreptate, poate ar trebui să o luăm pe căi diferite acum, cît se mai poate mişca. Dar cum aş putea să trăiesc fără el? Şi cum crede el că ar putea să trăiească fără mine?
Mi-a spus că are o idee, care însă, pînă la urmă, nu s-a dovedit prea fericită: după o călătorie lungă, în care a trebuit să stăm îngrămădiţi într-un compartiment, sufocaţi de căldură şi de priviri potrivnice ne-am trezit la ţară, înconjuraţi de cîmpuri fără sfîrşit, de copaci în floare şi de mirosuri nemaipomenite. Parcă am fi fost în paradis. Sau în Timbuktu, cum îi place lui Bruno să spună. L-am întîlnit pe prietenul său şi chiar dacă acesta părea de treabă, Bruno a hotărît, inexplicabil, să o lase baltă. Faptul că prietenul acesta locuia într-o casă mare, cu o grădină imensă nu i s-a părut a fi de ajuns. Ceva lipsea. Nici măcar nu a pomenit metastaza ori scopul real al vizitei sale. Au stat de vorba vreo oră, schimbînd amintiri şi platitudini, după care ne-am luat rămas bun. Am mers apoi la crîşma din sat şi am mîncat ceva, ne-am plimbat pînă la gară şi seara, cînd s-a mai răcorit, am ajuns din nou acasă. După ce şi-a înfulecat pastilele, Bruno, epuizat, a adormit imediat. La lumina lunii l-am privit cu atenţie: într-o zi mîinile sale nu mă vor mai mîngîia ci vor rămîne fără vlagă sau vor sta înţepenite în cine ştie ce poziţie. Vocea sa va fi pierdută pentru totdeauna, paşii săi se vor rătăci într-o lume străină. Mirosul de săpun de pe pielea sa va dispărea. Trupul său nu va mai transpira vreodată. Dacă aş putea, aş plînge. Însă trebuie să mă mulţumesc cu un oftat înăbuşit: nu vreau să-l trezesc. Nu ştiu unde îmi este locul. Înainte, cînd dispăream cu zilele, aveam impresia că trebuia să ajung undeva, că aveam un soi de misiune pe care trebuia neapărat să o îndeplinesc, o misiune care nu suferea amînare şi la sfîrşitul căreia speram că voi avea parte de o recompensă uluitoare. Oriunde eram, celebram faptul că mă puteam mişca în voie, fără a da socoteală nimănui, deşi în fiecare clipă mă gîndeam la Bruno şi la apartamentul nostru. Iar cînd reveneam, chiar dacă totul părea la fel, simţeam că ceva se schimbase. Ştiam că Bruno mă iubeşte deși nu știam cît de mult.
“Tu trebuie să decizi! Aşa e cel mai bine! Prietenii sînt prieteni, dar asta nu înseamnă că pot să te dau pe mîna lor”, mi-a spus Bruno mai tîrziu. “Cît timp mai pot, te voi însoţi şi te voi ajuta. Dar tu… tu trebuie să pleci… Trebuie să o iei iarăşi din loc… Ca odinioară. ”
De atunci hălăduim străzile şi parcurile, ne plimbăm de-a lungul rîului, uitîndu-ne în stînga şi în dreapta, stăm pe gînduri ore în șir, aşteptăm momentul potrivit. În fiecare dimineaţă Bruno spune că vom avea, în sfîrşit, succes. Seară de seară însă, ne întoarcem împreună acasă, uşuraţi pe de o parte, foarte îngrijoraţi pe de alta. Cît timp vom mai juca jocul ăsta?
Pe oriunde am fost în viaţa mea, nu am văzut decît că toată lumea e la fel – aceleaşi blocuri, aceleaşi rîuri, aceleaşi străzi şi poduri. La fel şi oamenii – aceleaşi nevroze, aceleaşi frici şi aceleaşi soluţii. Paris ori Bilbao, Praga sau Viena, Franz sau Petru, Mary ori Ann, toţi şi toate sînt la fel. În cele din urmă, şi Brunii mei sînt la fel. Şi cînd dispare unul, vor dispărea toţi. Dar nu trebuie să uit că important e doar ce se întîmplă azi, acum şi aici.
“Încearcă…” mi-a spus Bruno, aşezîndu-se cu greu pe bancă. “Nu vei avea nimic de pierdut atît timp cît vei fi printre oameni buni, printre tineri optimişti sau printre bătrîni haioşi, care pot vedea în tine bucuria pe care le-o vei aduce. Încearcă… Cei doi… Uită-te… Cei doi tineri de-acolo… “ Şi-a dus mîna în dreptul inimii şi a respirat ceva mai adînc, apoi a continuat: “Nu fi prea direct! Ia-o pe-alături, fii jucăuş! Fii atent la fiecare ticăit, fii atent la fiecare privire. Un pas după altul. Caută clicul! Şi nu uita, ne vom revedea în Timbuktu! Hai, du-te Leo, du-te!”