Raid

de Gabriel Furmuzachi

I s-a spus că vor mai avea de aşteptat încă o jumătate de oră. Dar aşteptau deja de ceva timp şi i s-a urît să stea cu mîinile încrucişate sau să fumeze o ţigară după alta. Ar fi luat pe cineva la pumni, aşa ca să se mai dezmorţească, dar nu avea pe cine. Şi-a netezit părul şi a început să facă ceva paşi. Nu prea înalt dar bine făcut, atletic chiar, educat şi manierat, cu o gură mare dar şi cu capul pe umeri, Bruno ajunsese să fie cunoscut şi chiar respectat. În Roma. Aici, în Mallorca, pe aeroportul militar improvizat, chiar dacă toată lumea ştia cine era, nimeni nu se sinchisea prea mult de el. În armată a şti să reciţi un poem lung pe de rost sau a povesti o carte plină de suspense aveau cam aceeaşi valoare cu împrumutatul unui pachet de ţigări sau făcutul patului. Dar Bruno nu dispera. Interesele patriei erau mai presus de el. Trebuiau să fie.

Oamenii din echipajul său erau adunaţi la o masă şi jucau cărţi la lumina unui felinar. Din cînd în cînd vreunul făcea cîte o remarcă gălăgioasă şi ceilalţi începeau să rîdă. Pe insula asta nu a mai rămas nimic în picioare. Contele Rossi, comandantul trupelor italiene de pe Mallorca, a avut grijă să îndepărteze ce i s-a părut ameninţător sau de prisos, începînd cu comuniştii şi terminînd cu clădirile ce stăteau în drumul bulevardelor plănuite. Însă nu a avut timp să pună nimic în loc. Bruno a auzit de planurile măreţe ce aşteptau să fie realizate dar nu avea chef nici măcar să încerce să îşi imagineze cît de strălucit ar putea arăta viitorul acestei insule. Intenţiile contelui erau clare şi mai că nu le recita insularilor binele cunoscuste cuvinte ale lui Dante: “Lăsaţi orice speranţă!”. Era vorba de speranţa de a fi, cîndva, în viitor, reuniţi cu Spania. “De acum înainte, Mallorca e tărîm italian!” “Prea multă politică!”, se gîndea Bruno deseori. “Prea mult zel!” Dar el? Cu ce era el mai bun? Şi-a dat seama că de fapt abia aştepta să se urce în avion şi să se înalţe cu uliul său. Sparviero, aşa îi spuneau aviatorii: uliul păsărar. Dar, din nou, cu ce era el mai bun decît contele Rossi sau decît oricare alt comandant sau chiar soldat aflat aici sau oriunde pe front, în orice colţ al lumii? E războiul ceva ce poate fi evitat? Un ritual piric, necesar omenirii, la sfîrşitul căruia ne regăsim curăţaţi, mai buni, mai îngăduitori, mai iubitori? Nu i se părea a fi deloc aşa. Ce i-a fost dat să trăiască aici, şi oriunde a fost de altfel, i s-a părut sfîşietor la nivel individual. Chiar dacă un procent din umanitate va trebui sacrificat, sau chiar dacă numai o sutime de procent va pieri, pentru fiecare din cei dispăruţi războiul înseamnă sută la sută moarte. Merită să distrugi omul pentru binele umanităţii? Nu s-ar putea rezolva aceste conflicte pe căi diplomatice? Nu avea nici un răspuns la întrebări de genul ăsta. Nu avea curajul de a se opune întregii operaţiuni pentru că atunci s-ar fi ridicat împotriva Italiei şi, mai grav, împotriva tatălui său. Dacă nu poate fi împotrivă, atunci trebuie să fie pentru. Ştia că nu avea stofă de Napoleon şi nici nu voia să devină un erou. Poate din cauza asta a ales să fie pilot de bombardier şi nu de avion de vînătoare. Doar nu îi lipseau curajul sau îndemînarea, acuitatea vizuală sau reacţia rapidă. Totuşi se simţea în largul său într-un bombardier, alături de ceialţi oameni din echipaj şi, uneori, chiar alături de Vittorio, fratele său mai mare. Aşa avea cu cine să vorbească, cu cine să facă glume şi, împreună cu ei, i se părea că lucrurile funcţionează mai bine, merg ca unse. Într-un avion de vînătoare ar fi ajuns faţă în faţă cu inamicul şi ar fi trebuit să se lanseze într-o confruntare directă dar în acelaşi timp distantă şi, în plus, lipsită de orice… estetică. Trebuia să se bată, să distrugă, să-şi pună adversarul la pămînt, sau să fie făcut KO de acesta. Aprecia genul acesta de confruntări însă doar într-un ring. Atît ca pugilist cît şi ca spectator, nu ar fi avut o problemă, dar sus, printre nori? Nu. I se părea nefiresc. Poate, în sinea lui era într-adevăr un pacifist cu o predilecţie marcantă pentru sporturile dure.

Nu a zburat prea des cu maşina asta. Era un model aproape nou, cu cinci, şase oameni în echipaj, capabil să atingă cîteva mii de metri altitudine în doar vreo zece minute. Savoia-Marchetti SM.79. Au trecut deja trei ani de cînd a fost declarat cel mai tînăr pilot italian şi, între timp, a avut ocazia să zboare cu multe avioane. Dar ăsta avea de toate – era puternic dar şi suplu, în acelaşi timp. Aşa ca el, se gîndea zîmbind în sine apoi îşi aducea aminte că trebuia, de fapt, să fie morocănos, să se plîngă de irosirea timpului şi îşi încrunta sprîncenele aşa cum l-a văzut pe tatăl său făcînd de atîtea ori şi aşa cum a exersat la rîndu-i atît de des în faţa oglinzii. Poate că tot de la tătăl său a moştenit şi predilecţia pentru schimbări subite şi radicale. Într-o zi comunist, apoi internaţionalist şi în cele din urmă naţionalist. Într-o zi învăţător, ceva mai tîrziu jurnalist, iar apoi – ditamai Ducele. Capacitatea de a compartimenta gînduri şi sentimente, de a jongla cu ele fără a încerca măcar să le aducă la un numitor comun îi îngăduia, intr-un mod aberant, să coopereze cu situaţia în care se afla, cu lumea din jurul său, cu identitatea sa ca persoană, ca om şi ca italian.

“Gata! O luăm din loc!” A făcut semn echipajului său şi s-au urcat cu toţii în carlingă. Nimeni nu avea de gînd să-l oprească. Nimeni nu putea să-l oprească.

Înainte de a ajunge deasupra oraşului întreaga escadrilă încerca să zboare cît mai sus. Lent, avioanele cu burţile lor pline de proiectile aerodinamice acaparau centimetru după centimetru. Trei oameni aplecaţi deasupra hărţilor, cu linii în mînă, busole şi compasuri, măsurau şi strigau numere şi poziţii unul altuia. Huruitul motoarelor – aproape asurzitor. Căutau ţinta, îşi apreciau poziţia şi viteza. Iar cînd totul era calculat, evaluat şi decis, cînd se aflau exact unde trebuiau să se afle, îşi făceau semn şi porneau atacul. Bruno tăia toate cele trei motoare şi deodata se făcea linişte. Pluteau. Îngeri ai morţii, semănători de frică. Blajini. Funeşti. Fatali. Bruno începuse nu doar să se obişnuiască cu acest fel de atac (contele Rossi ştia el ce ştia: groaza are un efect covărşitor atunci cînd cade din cer, la propriu) ci chiar aştepta cu nerăbdare minutele silenţioase în care nimeni nu avea nimic de spus, în care totul era deja… făcut, terminat. Din momentul în care plonjau în golul acela tăcut gîndurile îl purtau, în răbufniri scurte, dintr-un colţ în altul al vieţii sale. Acum era aici, pe scaun, cu manşeta între picioare, zburînd deasupra unei mări imense, tăind printre nori, planînd către ţintă. O ţintă nevăzută încă. Iar apoi era deja în Roma, în Café Greco, abia reuşind să îşi ţină mîinile de pe trupul Evei. Eva o chema? Da, sigur Eva. Rochia ei albă mulată pe corp şi părul ei lung, ochii ei îmbietori, fundul ei rotund. Ţinta… nevăzută. “Acum!”, auzi o comandă din spate urmată de un zgomot metalic. S-a deschis trapa. Simţea aerul rece de afara. Auzea cum se desfăceau şi cădeau bombele. Pop, pop, pop, pop… Metodic, ritmic, nimicitor. “Gata!” “Gata!”, urlă din nou cineva. Şi deodată era din nou aici. Pilot. Război. Moarte. Fugă. Tactica lor era simplă dar eficace. Artileria antiaeriană nu le putea da de urmă pentru că nimeni nu putea auzi o escadrilă de avioane planînd la mii de metri cu motoarele oprite. Cînd le porneau din nou, pentru cei de la sol totul era deja prea tîrziu. Proiectilele erau deja lansate, unele începuseră chiar să explodeze. Haos. Frică. Panică. Iar uliii făceau cale întoarsă. Motoarele au tuşit de două ori dar Bruno ştia că se putea baza pe ele. A treia oară au pornit la unison şi întreg echipajul le-a simţit puterea, trăgînd brusc înainte un avion gol şi o mînă de oameni obosiţi. În faţa lor cerul roşu, un soare alb tremurînd la orizont. Sub ei pămîntul însîngerat, marea pustie.

*

Pe Avinguda Diagonal, la cîţiva paşi de Passeig de Gracia, la etajul trei al unui bloc aflat între Casa de les Punxes şi Palau Baró de Quadras, Clara stătea întinsă în pat. Nu a mai închis un ochi de cînd a început bombardamentul. Alături de ea, Andaluz, cîinele şi companionul ei de trei ani de zile nu îşi găsea locul. Ciulea urechile la fiecare zgomot, oricît de mic. Pînă acum au avut noroc. Casa în care locuiau a rămas în picioare. Pentru cît timp însă, cine ştie? Bombele cădeau zi şi noapte, la intervale de trei, patru ore. Pasajele subterane erau arhipline şi nimeni nu era atît de nebun încît să te tragă înapoi dacă voiai să ieşi. Aveai de ales între iadul compact de sub pămînt şi dadaismul violent al peisajului de afară: case în ruină, trupuri sfîrtecate, împrăştiate peste tot, străzi pentru care timpul părea să se fi oprit. Aşa că a ieşit şi s-a întors la apartamentul ei micuţ fără să ştie neapărat de ce. Voia să vadă daca mai era acolo, voia să vadă daca lumea s-a schimbat, voia să nu înnebunească din disperarea miilor de oameni ascunşi în tunele şi beciuri. În plus, experienţa ei de imigrant avea la bază doze semnificative de risc, nepăsare şi îndurare tăcută. În apartament, întinsă pe patul care acum i se părea extrem de confortabil, şi fiind totuşi gata să o ia pe scări în jos în caz că vor suna din nou sirenele, Clara încerca să ia o hotărîre: să doarmă sau nu? Să nu îi pese de ce se va întîmpla în următoarele zece minute? Jumătate de oră? Restul nopţii? I se părea că oricum va muri: ori de nesomn şi demenţa din jur ori, dacă în cele din urmă va adormi, îşi va găsi cu siguranţă sfîrşitul în momentul cînd se va trezi cu o bombă în pat. Şi Andaluz? Şi-a întins cu greu o mînă spre el şi l-a mîngîiat pe cap. Apoi… a adormit. Atît de brusc şi cu atît zgomot încît cîinele ei negru aproape că a sărit din pat cînd ea a început să sforăie.

Mai era un lucru pe care Clara încă nu-l ştia şi din cauza căruia s-a trezit speriată două ore mai tîrziu. S-a bucurat că mai era în viaţă, că Andaluz era deja în picioare lîngă ea şi, chiar dacă se simţea obosită în continuare, ştia acum ce avea de făcut. Urmele visului din cele două ore de somn oarecum înviorător i s-au părut a fi un semn. Îşi amintea doar frînturi dar aceste frînturi erau atît de viscerale încît aproape i se făcea pielea de găină gîndindu-se la ele. Se vedea şi se auzea pe sine îngînînd cuvinte de dragoste, excitată:

“Vreau să te vad, să îţi simt privirea. Îmi simt corpul fierbinte şi îmi ard obrajii. Mîinile… doar mîinile îmi tremură puţin. Foarte puţin. Zîmbeşti. Frumosul meu. Zîmbeşti. Îţi ating umărul stîng, pielea umărului stîng. Uşor. Îmi las apoi mîna să-ţi alunece pe spate şi te trag spre mine. Simt cum mă cauţi, cum mă vrei. Sînt bucuroasă. Inima îmi bate cu putere. Transpir. Mă agăţ de trupul tău ca un copil de trunchiul unui copac din care nu mai poate coborî. Voi rămine aici pentru totdeauna. Aşa, încolăcită şi goală cum sînt. Pulsînd cu fiecare gînd la tine. Aşa voi rămîne, iubitule.”

S-a ridicat de pe pat, fierbinte ca în vis, tremurînd ca în vis. Irealitatea onirică o deranja mai puţin decît irealitatea peisajului apocaliptic din oraşul în care locuia. Mai era loc de dragoste aici? De iubire? Mai poţi îmbrăţişa pe cineva spunîndu-i cuvinte dulci ştiind că din copacii de-a lungul bulevardului Gran Via atîrnă mîini şi picioare de oameni? Mai poţi vedea frumuseţe în trupul iubitului după ce ai văzut corpuri firave de copii întinse unul lîngă altul pe trotuar? S-a spălat pe faţă uitîndu-se pentru o clipă în oglindă, trecîndu-şi degetele prin părul ei negru şi scurt. A făcut cîteva grimase, a ridicat din sprîncene şi apoi a strigat:

“Hai Andaluz, mergem!”

Clara tocmai a înţeles că era îndrăgostită. Era îndrăgostită de Endre, un pictor ce a ajuns aici din Budapesta, mergînd pe calea îngustă a slujbelor sezoniere, cu tablouri la comandă şi picturi murale prin cine ştie ce bisericuţă sau palat. Clara, inteligentă şi tăcută l-a întîlnit pe Endre la Els Quatre Gats, cafeneaua faimoasă dar falimentară şi, în ultimul timp, oricum pustie. Gaudi, care aproape facea parte din inventar la vremea lui, dispăruse de ani de zile şi nu mulţi îşi mai aminteau că Ruben Dario fusese o adevărată vedetă pe-acolo. Unii tineri încercaseră să o revitalizeze, cu expoziţii personale, cu postere, cu petreceri, dar nu au prea avut noroc. La o astfel de petrecere, la care a ajuns din întîmplare căutînd să se adăpostească într-o seară ploiasă acum aproape un an, l-a întîlnit pe Endre pentru prima dată. Înalt, cu o faţă prietenoasă, ochi negri şi vioi, Endre tocmai descria unui grup de bărbaţi aşezaţi în jurul lui picturile ciudate ale unui anume Pablo Ruiz care a avut o expoziţie acolo cu ani în urmă. Individul cu pricina se refugiase deja la Paris, neştiind sau nevoind să ştie ce întorsătură vor lua lucrurile în Barcelona şi în Spania în general. De atunci, cînd avea timp, trecea pe la cafenea sperînd să-l vadă pe Endre şi de cîteva ori chiar a intrat în vorbă cu el. S-a simţit atrasă de el dar a pus acest sentiment pe baza trecutului lor comun: amîndoi străini, amîndoi imigranţi. Au discutat puţin despre ciudăţeniile limbii catalane, despre cît de greu e să te simţi acasă într-o nouă limbă şi cît de uşor o poţi uita pe cea maternă, fără nici o garanţie că rocada va fi vreodată integrală. “Ca şi cum m-aş arunca de una singură în haosul ăsta al cuvintelor, fără a fi sigură că am făcut alegerea bună, că am folosit cuvîntul cel mai potrivit”, îi spunea ea. “Răbdare!”, a venit răspunsul lui Endre. “Răbdare. Roma nu a ars într-o zi.” Şi rîdeau amîndoi. Clara lucra la Biblioteca de Catalunya, sortînd cărţi şi îngrijind colecţiile care păreau să crească destul de repede. Cînd îşi găsea timp şi-l petrecea scriind. În catalană sau în limba sa maternă, italiana. Scria despre copilăria ei din micuţul orăşel Predappio, despre şcoala la care mama ei a fost directoare pînă la accident, despre misterul ce învăluia persoana tatălui ei. Încerca să se regăsească în mulţimea de poveşti trăite, citite, inventate de ea sau spuse de cei din jur. Şi-a cultivat apetitul pentru scris şi pentru citit în biblioteca şcolii, subtilizînd cheia de la maică-sa şi ascunzîndu-se printre vrafuri de cărţi cu orele. Prieteni nu avea mulţi iar din partea celor care îi erau aproape simţea mereu un soi de distanţă pe care, bănuia, orice copil din flori o simţea. După moartea mamei (maşină, noapte) a petrecut ceva timp în Bologna la o mătuşă şi prin aceasta a ajuns în Barcelona, în oraşul acesta atît de frumos, departe de orice rudă sau prieten fals, departe de un trecut ce i s-a părut mereu străin.

A coborît în grabă scările, a deschis uşa blocului şi Andaluz i-a ţîşnit printre picioare, ca şi cum ar fi fost urmarit de o mînă de hingheri. Pe trotuar fugea de colo colo, neastîmpărat, tremurînd. La El Cinco de Oros, tocmai cînd trecea de obelisc, un huruit de motoare a străbătut brusc cerul. Ştia că nu e de bine, ştia că trebuia să caute un adăpost dar s-a oprit şi s-a uitat împrejur. Sirenele urlau nebune, puţinii oameni ce se încumetaseră să iasă pe străzi aşa devreme ori au luat-o la fugă ori s-au oprit blazaţi privind cerul. Şi apoi au urmat exploziile. Asurzitoare. Violente. Apropiindu-se cu fiecare secundă. Clara a reuşit să mai vadă cum clădirea în care se afla apartamentul ei micuţ a sărit în aer. Pămîntul tremura. Un praf alb începuse să înghită restul de stradă, copacii şi ce a mai rămas din clădirile din jur. În fracţiuni de secundă fiinţa ei trecea de la o extremă la alta, un gol imens realizînd că tot ce îi aparţinea a fost distrus, dar şi o bucurie timidă că era încă în viaţă; se temea însă că va muri în următoarele clipe, dar gîndul îi zbură la Endre şi spera să îl vadă întreg cît de curînd. S-a întors cu spatele la ruinele acoperite de valul de praf, la trecutul ei acum nimicit pentru totdeauna şi, aproape plîngînd dar încrezătoare, aproape optimistă, a început din nou să alerge. “Hai, Andaluz!”, a strigat şi a dispărut printre clădirile goale.