În 2014 am publicat Locus Solus, o carte ce este greu de clasificat. Unii o consideră un roman, alţii o lucrare conceptuală de lungimea unui roman şi încă alţii o traducere nefericită a unei lucrări clasice de ficţiune proto-realistă a romancierului francez Raymond Roussel. Pentru mine, lucrarea a fost un soi de auto-traducere pe care am remixat-o împreună cu Roussel care, după cum spunea Marcel Duchamp, „m-a condus” în timp ce scria faimoasa sa La mariée mise à nu par ses célibataires, même, adică Nevasta dezbrăcată de către celibatarii săi, chiar. De fapt, eu nu vorbesc sau citesc franceza. Dar aşa cum acest scriitor reclus de la începutul secolului XX l-a influenţat pe Duchamp, el a avut o influenţă permanentă şi asupra scrisului meu, atrăgîndu-mă din ce în ce mai mult în pofida faptului că încercam să scap de el luîndu-mi libertăţi considerabile cu privire la textele furnizate de mulţimea de programe online de traducere şi în care dădeam copy şi paste, rînd după rînd, a originalului în franceză.

Procedura mea experimentală, prin care copiam cîte un rînd din textul original, în franceză al romanului Locus Solus al lui Roussel (disponibil pe Gutenberg.org) şi îl introduceam într-un program online de traducere pentru a putea scotoci imediat prin noul text încercînd să-l asimilez în universul meu narativ era de fapt ceva foarte apropiat de însuşi spiritul rousselian, cel care a produs romanul sus-menţionat. Roussel avea un procedeu specific pentru scrierea cărţilor sale, lucru pe care îl menţionează în eseul său postum Cum am scris unele cărţi. Titlul original al postfeţei acestei lucrări, inclus în versiunea mea a romanului Locus Solus, este Cum am rescris una din cărţile sale.

Romanul lui Roussel a apărut în 1914 iar romanul meu a marcat centenarul publicării acestuia. L-am scris atît ca o lucrare de ficţiune cît şi ca o critică tandră a actului de traducere în sine. Procesul creativ propriu-zis în care m-am adîncit în timp ce am „(re)scris” cartea a fost, pentru mine, un proces îndelungat sau, altfel spus, o lucrare de artă a spectacolului (sau de artă performativă) care mi-a pus răbdarea la încercare. Ce m-a făcut să continui a fost faptul că ştiam că voi ajunge la un capăt, la un moment de încheiere absolut cînd nu va mai fi nici un rînd de tradus automatic şi de remixat simultan în naraţiunea pe care voiam să o aduc la lumină. Cînd am ajuns la ultima frază a textului francez, am selectat-o, am copiat-o şi apoi, cu oarecare teamă, am pus-o în programul de traducere care mi-a furnizat ultimele date de care aveam nevoie pentru a ajunge la versiunea mea a finalului.

Desigur, acest proiect de „artă a spectacolului” nu a fost o experienţă singulară. Aproape întotdeauna am grijă să încadrez substanţa formală a multor lucrări de artă pe care le produc (indiferent de mediile prin care se întîmplă să treacă) în constrîngerile unui procedeu compoziţional specific. De fapt, ar trebui să spun că mi-am însuşit un număr deloc neglijabil de trucuri procedurale de la alţi scriitori dinaintea mea aşa că, dacă cineva ar avea de gînd să copie unele din procedurile pe care le-am sustras de-a lungul timpului, ar trebui să îşi dea seama că ei, de fapt, fură metode de manipulare ingenioase de la artişti şi scriitori care erau, la timpul lor, mult mai avansaţi decît sînt eu acum.

Spunînd asta ar fi de aşteptat, desigur, să prezint aici unele trucuri folosite des în breaşa plagyatorilor (împrumut termenul de „plagyator” – utilizînd conştient, performativ şi jucăuş litera „y” – de la prietenul meu drag şi mijlocitorul postmodern care a fost pînă de curînd Raymond Federman, cel care a folosit de asemeni şi neologismul francez „plajeu” pentru a descrie stilul său procedural de compoziţie).

Iată deci cîteva modalităţi prin care şi tu ai putea să scrii unele din cărţile mele:

– Aminteşte-ţi ce a spus contele de Lautréamont: „Plagiatul este necesar şi stă la baza progresului.” Dictum-ul contelui ar putea fi luat ca o chemare la fapte. De exemplu, încercă să îţi imaginezi că scrii un eseu de pseudo-amintiri alcătuit din textele altor scriitori pe care le-ai remixat cu iscusinţă în naraţiunea proprie. Pentru a face asta, ia un pasaj, orice pasaj şi copiază-l dar rescrie-l în aşa fel încît să se îmbine cu biografia ta fictivă, în lucru. Apoi copiază încă un pasaj şi, din nou, aplică-i filtrele tale stilistice. Obiectivul tău este să elimini idea, să-i spunem – falsă din textul copiat, idea la care nu te poţi raporta, şi să o înlocuieşti cu idea remixată în aşa fel încît acum să poată fi asociată cu persoana a cărei biografie o scrii. Continuă să scrii în modul acesta pînă cînd vei fi adunat ceva care să îţi aparţină doar ţie, chiar dacă nu are nimic de-a face cu tine.

– Joacă-te cu cuvintele omofone. De exemplu, ia cuvintele deal / de-al / de-a-l şi compune o lucrare de ficţiune teoretică scriind o poveste despre o întîmplare petrecută pe un deal, să spunem, o poveste în care încercarea de-a-l descrie pe caracterul principal să fie înrădăcinată într-un efort de scrutare personală ori, dacă vrei, să aibă la bază personalitatea unui prieten de-al tău. Fă-ţi un contract prenupţial pentru a fi sigur că nu vei rămîne împreună cu proiectul ca ceva la care să revii în viitor. Cînd va veni timpul potrivit, sau cînd îţi vei da seama că nu mai poţi respira în jurul lui, divorţează şi părăseşte-l pentru totdeauna.

– Mergi la un anticariat, o librărie cu cărţi de mîna a doua, la o piaţă de vechituri şi caută reviste sau cărţi pe care, în mod normal, nu le-ai cumpăra. Rupe-le paginile la modul literal pînă vei rămîne doar cu o grămadă de fragmente de text. Decupează cuvinte şi litere din aceste fragmente, pune-le într-un coş şi scoate-le pe rînd afară. Aranjează-le după cum îţi vine mai bine. Gîndeşte-te la ele ca la versurile scrise pe tăbliţe magnetice numai că, de data asta trebuie să le pui într-un loc mai aparte, cum ar fi pe corpul gol al iubitului sau iubitei tale. Ia o pensetă şi scoate uşor din coş un fragment după altul şi aranjează-le cu atenţie pe corpul iubitului sau iubitei tale ca şi cum ai avea în grijă o întreagă grădină de delicii virtuale. Plasează aceste fragmente nu prea departe unul de altul şi, dacă este nevoie, re-aranjează-le în aşa fel încît să poată fi citite ca şi cum ar fi adevărate propoziţii, cioburi de posibilităţi poetice sau experimente într-o sintaxă nefamiliară. E de dorit ca aceste „intervenţii” să fie aleatorii, adică nu te gîndi de ce ai ales anume fragmente şi de ce le-ai aranjat în ordinea în care le-ai aranjat. Foloseşte aceste fragmente rudimentare distribuite aleatoriu pentru a crea o operă de artă originală, în proză sau poezie. Cînd opera este gata, scoate-ţi telefonul şi fă-i o poză. Repetă această etapă cu fiecare grupă de fragmente şi opreşte-te imediat cînd crezi că este gata. După ce ai făcut poza, mănîncă toate cuvintele, la modul literal, mestecînd fiecare cuvînt decupat. Repetă de o sută de ori şi adună pozele într-o cutie pe care o vinzi drept carte ce nu poate fi legată.

– Cînd te trezeşti, înainte de a face orice (a mînca, bea, a te îmbrăca sau a merge la toaletă) scrie imediat tot ce îţi vine în minte. Nu te opri din scris. Nu gîndi. Continuă preţ de o jumătate de oră (pune-ţi o alarmă). Apoi, pune deoparte rîndurile pe care le-ai scris şi nu încerca să le revizuieşti decît cu o oră înainte de culcare. Doar o oră. Şi e gata: primul capitol din noul tău roman. Repetă această reţetă de zece ori şi vei avea încă o carte scrisă dar, în loc de a o publica, printează-o pe un teanc de pagini A4 şi pune-o la toaletă pentru a le da ceva de citit musafirilor. – Joacă un Cadavre Exquis cu străini pe care îi acostezi pe stradă. Spune-le că le vei răpi imaginaţia, cere-le să-şi aducă contribuţia iar de nu, spune-le că le vei lua viaţa. Spune-le că nu eşti o persoană violentă dar că eşti foarte pasionat de munca ta. Chestia e că trebuie să-i convingi să-ţi faca ţie treaba de data asta. În plus, dacă sînt de acord, le vei lua, în orice caz, viaţa. E o situaţie de win-win, pentru oricine intră în joc.

– Scrie un manifest de 20 de propoziţii despre unele din subiectele tale preferate. Numerotează fiecare propoziţie (1-20). Subiecte posibile: fluiditatea genului, narcisismul feminist de „şcoală veche”, frumuseţe hypermasculinistă şi/sau moartea politicianului de identitate academică. Semnează-l la sfîrşit, pune data şi locul unde l-ai scris.

– Scrie vreo două pagini de proză foarte scurtă, în care fiecare cuvînt începe cu litera a. Mai scrie încă o povestire în acelaşi stil în care fiecare cuvînt începe cu a sau cu b. Caută legături între aceste două creaţii şi acum încearcă să le transformi într-o compoziţie mai lungă. Al treilea capitol poate conţine deja cuvinte începînd cu a, b şi c. Continuă pînă ajungi la capitolul 26 în care poţi folosi toate cuvintele din lume. Apoi, începe să mergi înapoi, lăsînd deoparte cîte o literă cu fiecare capitol – z, y, x, etc. pînă ajungi la capitolul 52 în care va trebui să foloseşti doar cuvinte începînd cu litera a. Convinge-te că ai descoperit o nouă estetică de procedură, chiar dacă ştii (ar trebui să ştii, cel puţin), că nu eşti primul care s-a gîndit la aşa ceva.

– Du-te la Gutenberg.org şi alege un text într-o limbă pe care nu o ştii. Rînd după rînd, copiază şi introdu textul într-un program online de traducere automată şi foloseşte traducerea ca sursă pentru un material din care să remixezi o poveste cu totul nouă. Dacă textul de la care ai pornit e pornografic, încearcă să păstrezi o parte din textul original în remix-ul tău pentru a defamiliariza mundanul.

– Mergi prin oraş folosind metodele asociate cu deriva situaţionistă şi psihogeografia dar foloseşte o strategie anti-situaţionistă scurtcircuitînd cursul aleator cu folosirea telefonului mobil cu care vei înregistra ce spun oamenii din jurul tău. Trage cu urechea la toate conversaţiile, chiar dacă asta ar însemna să te orpeşti din drum şi să te faci că ai ceva treabă cu telefonul. Mai tîrziu, poate pe seară, după ce ai înregistrat discuţiile, transcrie-le şi foloseşte-le verbatim într-o povestire care conţine doar dialoguri. Transform-o într-o lucrare care investighează zgomotul polifonic şi banalitatea intelectuală. Public-o pe internet ca ebook sau PDF şi începe să scrii eseuri provocatoare şi texte teoretice scurte care pretind că aceste povestiri sînt scrise De Oameni Pentru Oameni. Afirmă cu tărie că Oamenii sînt singurii moştenitori adevăraţi ai avant-gardei şi că toţi ceilalţi sînt servitorii angajaţi a oligarhiei aflate la putere ale cărei forme de guvernare de conştiinţă falsă au fost permanent impuse populaţiei pentru a o ţine la pămînt. Celebrează premisele contradictorii a tot ce spui, insistînd că acestea sînt intenţionale şi că operezi într-o tradiţie lungă care a început cu Nietzsche. Fă tot ce îţi stă în putere pentru a transforma aceast document PDF, pe care l-ai pus deja online, şi toate celelalte lucrări ce vor ieşi din el într-un succes de nemaipomenit care să îţi cimenteze numele şi identitatea ca o marcă în economia reputaţiei.

– Ia un telefon sau o tabletă şi porneşte un browser. Du-te la Google şi scrie propoziţii care rezonează cu ideile tale actuale despre artă şi despre actul de a scrie. De exemplu, ai putea scrie „forma e doar extensia conţinutului” sau/şi „conţinutul nu e decît o extensie a formei” şi apoi apasă pe Căutare. Una după alta, deschide primele douăzeci de articole de pe listă. Scanează aceste paginii aleatorii căutînd material care ar putea rezona cu o nouă convingere estetică pe cale să se dezvolte în tine (ceva ce ţi se pare adevărat pentru motive pe care nu le poţi explica). Foloseşte telefonul sau tableta pentru a mări cuvintele, imaginile sau elementele decorative din aceste pagini de web care te captivează, care par să îţi vorbească sau să te reprezinte şi după ce le-ai încadrat fă un screenshot. Continuă cu această metodă pînă vei aduna îndeajuns artefacte ce reflectă cît mai bine noua ta estetică. Editează imaginile după cum crezi de cuviinţă şi încarcă-le pe internet, în ordine inversă, ca ataşamente într-un cont pe Twitter, un cont care îţi aparţine, dar înregistrat sub un pseudonim. Pseudonimul în cauză poate fi numele noului tău roman.

– Orice ai face, nu folosi un bot şi nu scrie un algoritm care să îţi facă treaba în locul tău. Asta ar fi doar o amăgire şi, în plus, cine e adevăratul bot în discuţie aici? Sau, pentru a o pune altfel, orice decizie pe care o iei este, prin natura ei, creativă. E o parte a esteticii tale procedurale generate inconştient, un praxis unic care (post)produce în mod continuu suma-totală-în formare.

– Continuă să circuli acest document şi/sau orice altă versiune de-a sa pe care ai ajuns să remixezi în spaţiul interconectat al fluxurilor în care te afli. După cum a spus Marcel Broodhaers odată, „definirea activităţii artistice are loc, în primul rînd, în cîmpul distribuţiei”. Cu alte cuvinte, transmiterea e destinatia.

Mark Amerika este autorul multor cărţi, inlcuzînd The Kafka Chronicles (FC2), remixthebook (University of Minnesota Press), şi Locus Solus (Counterpath Press). Îl puteţi găsi pe Twitter la @markamerika Publicat în http://www.3ammagazine.com/3am/, Luni, 30 mai, 2016