Paul Beatty, laureatul Man Booker Prize pe anul 2016, povestea într-un interviu cum fusese invitat undeva în New York să citească din romanul său – The Sellout (în română, oarecum forţat, ar fi Trădătorul; de fapt, nici nu voi încerca să traduc pasajele ce îşi vor face apariţia aici din motive evidente mai jos). Majoritatea celor din audienţă erau albi şi erau vizibil încurcaţi, neştiind cum să reacţioneze la cele ce le-a fost dat să audă, nu ştiau dacă să rîdă sau dacă să facă mine serioase, poate chiar triste.

Romanul lui Paul Beatty e totuşi o satiră. Personajul principal care, aşa cum aflăm încă de la primele pagini ale romanului, se află în faţa Curţii Supreme de Justiţie din America, este acuzat că ar fi deţinut un… sclav. Desemnîndu-se simplu prin pronumele „Eu” (Me), naratorul de culoare începe să ne povestească cum a ajuns aici. Iar povestea e de-a dreptul incredibilă. Pe de o parte. Pe de alta, dacă ne aducem aminte că e o satiră, e mai mult decît hilară. Chiar dacă naraţiunea nu evoluează pe o linie clară, Beatty compensează prin felul său de a scrie care e aproape extraordinar. Dar, pentru a intra în jocul acestui limbaj, ar trebui să laşi deoparte orice gînd despre rasism. Lucru imposibil însă, dat fiind că asta e chiar tema romanului – un soi de dilemă Catch 22.

Me, este un fermier (sic!) într-un cartier posomorît din Los Angeles (If New York is the City That Never Sleeps, then Los Angeles is the City That’s Always Passed Out on the Couch) pe nume Dickens (un „ghetto agrar”), în care majoritatea locuitorilor erau de culoare şi care, cu timpul, a dispărut din punct de vedere administrativ. Dar nu pentru mult timp – ideea naratorului de a readuce cartierul la viaţă începe cu afişe de genul:

MISSING: HOMETOWN Have you seen my city? Description: Mostly Black and Brown. Some Samoan. Friendly. Answers to the name of Dickens. Reward Earned in Heaven. If you have any information, please call this number 1-(800) DICKENS.

Cum dădeam de înţeles mai sus, cred ca acest roman este destul de greu de tradus. Multitudinea de referinţe la simboluri culturale şi istorice ar lua o groază de timp pînă ar fi explicate pe îndelete. În plus, abundenţa de adjective (uneori excesivă, sincer să fiu) ar rămîne fără farmec. De exemplu, atunci cînd Foy Cheshire (un reprezentant al academiei locale), de asemeni de culoare, a venit cu ideea de a înlocui pasajele şi cuvintele rasiste din Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain, a propus ca noul titlu al romanului să fie:

The Pejorative-Free Adventures and Intellectual and Spiritual Journeys of African-American Jim and His Young Protégé, White Brother Huckleberry Finn, as They Go in Search of the Lost Black Family Unit.

La urma urmei, care sînt alternativele în încercarea de a elimina raportarea noastră la rasism (nu rasismul în sine ci doar felul în care îl conştientizăm)? Putem, schimba istoria, de exemplu, pentru a reflecta modul de gîndi şi de a fi actual – ceea ce înseamnă re-scrierea istoriei folosind cuvinte adaptate zilelor noastre, ca şi cum nici nu s-a fi întîmplat. Sau putem lua calea lui Me, cea de a re-instaura istoria, însuşi trecutul segregaţionist în zilele noastre, pentru a ne aduce aminte constant de ce înseamnă lucrul ăsta. Cum spune el:

I wanted to say more. Like, why blame Mark Twain because you don’t have the patience and courage to explain to your children that the “n-word” exists and that during the course of their sheltered little lives they may one day be called a “nigger” or, even worse, deign to call somebody else a “nigger.” No one will ever refer to them as “little black euphemisms,” so welcome to the American lexicon—Nigger!

Observînd că (mai mult în glumă) schimbarea textului unui sticker dintr-un autobuz în aşa fel încît în loc de „Reservat pentru bătrîni şi femei gravide” să devină „Reservat pentru bătrîni şi femei gravide şi albi” a rezultat în călătorii mult mai plăcute, cu pasageri mult mai politicoşi, Me îşi dezvoltă ideile şi propune segregarea în şcoli, restaurante, etc. Deşi pare doar un joc, Beatty nu este deloc amuzat cînd scrie, de exemplu: Sometimes things are simply difficult to discuss, but I actually think the country does a decent job of addressing race, and when folks say, “Why can’t we talk about race more honestly?” What they really mean is “Why can’t you niggers be reasonable?” or “Fuck you, white boy. If I said what I really wanted to say, I’d get fired even faster than you’d fire me if race were any easier to talk about.” And by race we mean “niggers,” because no one of any persuasion seems to have any difficulty talking out-of-pocket shit about Native Americans, Latinos, Asians, and America’s newest race, the Celebrity.

Şi aşa Me apare în faţa Curţii Supreme, care nici ea nu e menajată:

Because the Supreme Court is where the country takes out its dick and tits and decides who’s going to get fucked and who’s getting a taste of mother’s milk. It’s constitutional pornography in there, and what did Justice Potter once say about obscenity? I know it when I see it.

The Sellout e un roman în care stilul abundă în epitete rare şi referinţe nu prea uşor de înţeles dar, în acelaşi timp, e plin de umor şi, desigur, de seriozitate şi durere. Cum spunea un alt campion al luptei împotriva rasismului – Ta-Nehisi Coates în cartea sa Între lume şi mine – „Mi-aş dori mai degrabă să nu te refugiezi în visurile tale. Mi-aş dori mai degrabă să fii un cetăţean conştient de cît de teribilă şi în acelaşi timp frumoasă este această lume.”

Paul Beatty – The Sellout. Farrar, Straus and Giroux. 2015