Maxim Biller – Anii Maserati

Era o zi foarte rece. Uitase să închidă uşa de la balcon pe timpul nopţii şi cînd respira un nor micuţ de vapori îi ieşea din gură. Era întins în pat, doar cu capul scos de sub aşternut, expirînd aburi. Încă cinci, nu, încă zece şi se va scula. Nu-l sărutase cînd s-a trezit azi dimineaţă. Şi-a întins doar mîna spre el, iar cînd el era deasupra ei nu i-a dat nici o mînă de ajutor, deşi nu a fost mare lucru în cele din urmă. Şi nu l-a sărutat nici cînd a plecat, iar el a adormit imediat şi a visat o sticlă de Corona la fel de mare cît cişmeaua din piaţa Monbijou.

Cînd s-a trezit din nou era deja după amiază şi s-a gîndit la sticla imensă de Corona. Ar fi vrut o ţigară dar nu mai avea nici una. S-a dus la toaletă, a venit înapoi, şi-a deschis telefonul şi l-a pus deoparte. „Salut, motanule! Sînt însărcinată. Scuze că trebuie să ţi-o spun în felul ăsta. Pe drum spre părinţi.”

A primit două SMS-uri, amîndouă de la cineva de la compania de producţie, cineva care a lăsat şi cîteva mesaje pe voice mail, părînd a fi din ce în ce mai nervos cu fiecare mesaj, întrebînd pe unde umblă. La ora unu a fost deja o repetiţie, cineva va fi acolo pînă la ora şase.

„Salut, motanule! Sînt însărcinată. Scuze că trebuie să ţi-o spun în felul ăsta. Pe drum spre părinţi.”

Du-te naibii, s-a gîndit scoţînd din nou aburi pe gură. Nr. 4. În film era vorba de trei prieteni care se reîntîlnesc după mulţi ani. Unul a ajuns cîntăreţ, altul doctor şi al treilea, rolul pe care îl juca el, nu a făcut mare lucru. Personajul său nu a părăsit niciodată casa părintească şi încă locuia cu ai săi, nu mai era aşa de chipeş ca pe vremuri dar se putea vedea că a fost odată. De-a lungul nopţii în care se desfăşura acţiunea filmului, totul se va schimba pentru fiecare din ei. „Noaptea pierdută”. Nu era un titlu rău, chiar dacă puţin prea american.

Încă mai avea sticla de sherry pentru gătit pe care i-a adus-o maică-sa ultima dată cînd a venit în vizită şi poate că mai era vreo sticlă de vin pe undeva. O ţigară ar fi fost mai bună. Şi-a imaginat fumul umplîndu-i plămînii, ameţindu-l uşor. Fumul care va trebui apoi expirat, deşi nu voia deloc să-l dea afară. Încă un norişor. Nr. 5. Va trebui să vînd maşina, s-a gîndit deodată. Şi a fost foarte surprins că s-a gîndit la asta. Va trebui să vînd maşina. Nu mai pot să dau bani în fiecare lună din cauza ei, nu-mi pot permite. În orice caz, nu pentru maşina asta. Apeşi prea tare pe acceleraţie şi sigur ceva se va strica, bang, şi tipul de pe Brunnenstrasse trebuie să vină să o remorcheze şi va trebui să mergi cu taxiul pînă vei pune mîna pe un motor nou şi un motor costă un pumn de bani. Şi aşa se termină anii Maserati, se gîndi şi pentru o clipă îl lovise tristeţea. După care l-au luat nervii, dar apoi a închis ochii şi s-a culcat mai departe. Cînd s-a trezit din nou se lăsase seara. Nu era complet întuneric. Destul de întuneric. Gri, gri-albastru, soiul ăla de lumină ce există doar la sfîrşitul lui noiembrie, începutul lui decembrie, pe la trei, trei jumătate după amiaza, cînd Berlinul ar fi putut la fel de bine să fie în Finlanda.

Trei, trei jumătate. S-a sculat, s-a dus la toaletă şi pe drumul înapoi s-a uitat în sertarul mare din bucătărie, poate erau nişte ţigări acolo. Nu a găsit nici una, aşa că a luat sticla de sherry în mînă dar după o vreme a pus-o înapoi. Pentru o clipă s-a simţit ca pe timpul cînd era copil, mergînd prin apartament duminica dimineaţa cînd toţi ceilalţi încă mai dormeau. De vreme ce nimeni nu voia să se joace cu el, se urca din nou în pat şi aşternuturile îi păreau la fel de reci ca acum.

Nu au discutat niciodată despre lucrul ăsta. El nu a întrebat nimic şi ea nu a spus nimic. Se gîndise că dacă ea nu adus vorba, atunci nu era nimic de discutat. Aşa era, în orice caz, cu celelalte femei. Se gîndise că, dacă ar fi fost ceva de discutat, ea ar fi spus cu siguranţă ceva, lucru care însă acum i se părea o tîmpenie. Ea ar fi spus ceva doar dacă nu ar fi vrut să aibă probleme. Deci, ori nu era nimic de discutat ori ea voia să aibă probleme.

Cînd a întîlnit-o prima dată, în Casolare, se gîndise: N-o să iasă nimic, iar dacă va ieşi, nu va ţine mult. Se uitase de-a lungul canalului şi comandase un pahar de vin după altul pentru ea, neîncetînd să gîndească acelaşi lucru. Poate că ea se gîndea la ceva complet diferit. Avea părul negru, ochii albaştri şi o privire care te-ar fi făcut să plîngi. Se gîndise, Aşa e cînd sînt ceva mai în vîrstă. Nu le e ruşine de nimic cînd sînt în pat şi nu trebuie să îţi fie ruşine de nimic cînd eşti cu ele.

A sunat telefonul şi a sărit din pat să răspundă dar cînd a văzut că era cineva de la compania de producţie l-a lăsat să sune. După ce s-a oprit a primit un SMS de la şeful de garderobă, pe care l-a şters fără să-l citească şi s-a băgat din nou în pat. Apoi s-a sculat din nou şi a închis uşa de la balcon. A pus nişte muzică, s-a întins în pat şi a ascultat Al Green şi s-a gîndint că nu va mai asculta vreodată Al Green în maşina lui cea frumoasă. Încă era rece în cameră. Şi-a tras plapuma pînă sub bărbie şi aerul rece era ca vîntul ce-i bătea în faţă cînd mergea cu Maserati-ul său. La volan, a luat-o în sus pe Leipzigerstrasse spre Potsdamer Platz şi a continuat-o spre vest. Asculta „La-La for You” şi soarele alb al iernii dansa printre clădirile dinaintea sa.

Biturbo era într-adevăr o maşină frumoasă. Avea un motor cu un sunet plăcut, oarecum grav, avea loc pentru cinci oameni şi era angular ca o cutie cu ciocolată. Şi acum totul s-a terminat pentru că ea nu i-a spus să se protejeze. S-au culcat împreună de vreo zece, douăsprezece ori, chiar şi atunci cînd ea avea ciclul. Le-a mers bine împreună – a făcut tot ce-avea poftă, la fel şi ea – şi acum va trebui să scape de maşina lui frumoasă.

A expirat pe gură dar nu se-ntîmplă nimic. A încercat din nou, dar nu mai era aşa de rece în cameră. Simţea căldura caloriferului de la marginea patului. Aproape putea să o atingă. Cînd s-a gîndit la cît de frig era afară a hotărît că nu va ieşi azi deloc din casă. În orice caz, nu vor filma fără el. Nu puteau să filmeze fără el! Niklas a scris partea sa special pentru dînsul – personajul din film era puţin ca el, cel adevărat. Niklas spunea mereu lucrul ăsta şi lui nu-i plăcea prea mult dar de obicei nu-l durea. Acum îi părea bine că nu puteau să filmeze fără el, nici măcar repetiţiile nu mergeau fără el. Oricum, toată lumea voia să facă filme cu el zilele astea. Sau, nu, desigur ar putea să filmeze fără el. Şi, de fapt, cine voia să facă filme cu el? Exact – cei care nu au lucrat vreodată cu el. Primea mereu acelaşi fel de roluri, din propria vină, desigur – ar fi putut oricînd să refuze. Regizorii cu care a lucrat la început lucrau acum cu alţi actori şi îi mai aruncau şi lui din cînd în cînd cîte vreun os, de milă. Un rol micuţ în film, litere mari pe afiş – „Cu participarea vechiului nostru prieten, Feri, şi nu, nici noi nu ştim de ce vrea să facă asta.”

La naiba, vreau să fac mai mulţi norişori de vapori, s-a gîndit. S-a sculat, a deschis uşa de la balcon şi s-a ascuns iarăşi sub aşternuturi. Se întunecase dar nu a aprins lumina. Nu mai era gri, gri-albastru afară; era aproape negru. Puţină lumină urîtă, portocalie de pe strada din Berlinul de Est pătrundea înăuntru şi dădea lucrurilor din cameră un tremur uşor. Respiraţia sa se transforma instantaneu în vapori şi se simţea ca şi cum tot aerul din plămîni s-ar fi pierdut pentru totdeauna.

Nr. 7, se gîndi. Apoi i-a mai făcut şi pe ceilalţi trei şi a închis ochii. A adormit şi s-a trezit după zece minute. S-a dus la baie, s-a întins din nou în pat şi a adormit. A dormit jumătate de noapte şi apoi a văzut că a primit încă un SMS. „Bună. Te-a luat frica? Eram curioasă să văd cît de insensibil eşti. Să nu mă mai suni niciodată. Miau.” A închis telefonul, s-a dus la baie şi a făcut un duş. Un duş lung şi foarte fierbinte. Şi nu înceta să se gîndească: Du-te naibii. Apoi s-a întins în pat şi a încercat să adoarmă şi a mers mai bine decît s-a aşteptat.

Maxim Biller e un scriitor şi critic literar german. A scris un roman autobiografic (Esra) care a fost însă retras din circulaţie datorită unei controverse legate de personajele sale (care se regăseau în realitate şi care l-au dat în judecată). A publicat cîteva colecţii de povestiri şi a făcut parte din echipa cvartetului literar de la ZDF (pentru cei care ştiu germana).

Cîteva din povestirile sale (printre care şi cea de faţă) au fost publicate şi în The New Yorker. Maxim Biller – Die Jahre mit Maserati, din Liebe Heute. Kiepenheuer & Witsch. 2007