Chiar dacă cei care mai ştiu de existenţa ei sînt (pe nedrept) prea puţini, Sylvia Townsend Warner a fost o scriitoare şi poetă britanică, născută în 1893, autoare a şapte romane şi cu multe texte publicate în The New Yorker Magazine. Townsend avea un dar pentru compusul scrisorilor iar cea de faţă, un exemplu excelent al iscusinţei sale, a fost scrisă în 1946 şi a fost adresată prietenei şi scriitoarei Alyse Gregory, drept răspuns la cadoul acesteia: o cutie de chibrituri.
Scumpa mea Alyse,
De obicei, scrisorile de mulţumire încep cu vreo comparaţie lipsită de graţie, spunînd, Niciodată nu mi-a fost oferit un fular atît de stacojiu, sau, Acesta e cel mai mare cal ce mi-a fost trimis vreodată de Crăciun. Dar cutia ta de chibrituri nu îşi are seamăn căci nicicînd în viaţa mea nu am primit un asemenea cadou. Timbre, da, piuneze, da, ghemuri de aţă, da, da ameninţător de des; dar niciodată o cutie de chibrituri. Chiar mă întreb de ce abia acum a fost prima dată. Cutiile astea sînt lucruri fermecătoare… ca o pitulice mică. Să nu mai pomenesc de cîtă ingeniozitate şi îndeletnicire se ascund în construirea lor; pentru că, dacă ar fi fost construite la fel ca celelalte cutii cu capac cu siguranţă nu ar fi fost atît de reuşite. Iar aceasta e cu totul desăvîrşită, fermecătoare, ingenioasă şi funcţionează aşa de bine de parcă însuşi Chippendale ar fi făcut-o.
Dar ce mi-a plăcut cel mai mult la cutia primită de la tine e faptul că este goală. Deseori m-am gîndit cît de bucuroasă aş fi dacă cineva mi-ar oferi o casă nemobilată în Norvegia. Cu ce bucurie aş fi păşit prin acele camere mirosind a lemn, la fel ca şi pereţii, podeaua, tavanul, toate din lemn – elementul cel mai natural pe care îl folosim în construirea adăposturilor noastre sau, măcar, cel mai potrivit. Şi cînd am deschis cutia ta, care acum este cutia mea şi am descoperit acel paralelipiped gol şi frumos, mirosind dulceag mi s-a părut deodată că dorinţa mea de a avea o casă în Norvegia a devenit adevărată; cu avantajul, în acest caz, că e atît de mică încît o pot ţine în palmă. Mi-am ascuns imediat imaginaţia în ea şi e încă acolo, ascultînd cum bate vîntul prin brazii de afară. Rămînînd acolo preţ de cîteva zile voi auzi chiar clopotul bisericii luterane chemîndu-mă să cînt imnuri luterane în timp ce soţia pastorului, privindu-şi soţul, se uită de fapt în depărtare, spre pădurea verde gîndindu-se probabil dacă a presărat piper pe umplutura pentru friptura de gîscă; dar nu voi merge, voi fi cu mult mai bucuroasă rămînînd în căsuţa pe care Alyse mi-a făcut-o cadou de Crăciun.
Oh, ar trebui să-ţi spun că am terminat de scris la cartea mea – începută în 1941 şi de sute de ori aflată în pericol de a nu fi terminată; dar acum e gata. Aşa că am putut să-mi concentrez toată atenţia asupra bucuriei de a primi în dar o cutie de chibrituri.
(Semnătură)
Şi ar mai fi încă mult de scris… pierdută în totalitate în desfătarea oferită de forma şi textura acesteia am uitat complet să aduc laude imaginii de pe spate. N-am mai pomenit o asemenea reprezentare atît de agreabilă a unui arici, iar vulcanul din fundal e de-a dreptul magnific.