Sub Căzătura Vacii era o peștera în care pe timpul iernii se făceau cei mai frumoși țurțuri. Locul se chema așa pentru că acolo, demult, o vacă a murit alunecînd de pe stînci. La peștera asta ne-am dat întîlnire. Sven și cu mine. Se spunea că din peşteră era un pasaj secret pînă la castel. Dar acum, doar după cîțiva metri pasajul era blocat. Și acolo ne-am întîlnit. Aprindeam lumînări, scrijeleam bețe, uscam frunze de fag pe care însă nu ne încumetăm să le fumăm ca pe țigări. În apropiere locuia Herbert.
Mama lui Herbert ne dădea înghețată de casă, ca recompensă că ne jucam cu fiul ei, deși ei erau o familie catolică. Noi nu aveam nici un ban. Doar mai tîrziu, la sărbătorea tragerii la țintă din cantonul nostru am cîștigat ceva bani, ca ajutoare stînd pe margine și avînd grijă ca nimeni să nu între în poligonul de tragere. Comuna ridicase un cort imens chiar lîngă casa asociației ţintaşilor.
Acolo am fumat prima mea țigară. Nu prea departe era un loc în care îngropam oasele și cadavrele animalelor pe care le găseam prin pădure. Odată Sven adusese un cap de știucă care începuse deja să miroase îngrozitor și l-a aruncat în foc. În jurul casei asociației era o pădure de fag, care era mult mai luminoasă decît cea de la Căzătura Vacii, unde era peștera noastră. „Lumina de fag”, spunea tată.
Pe vremea aia făceam ce voiam în pădure și rîdeam de cercetași și de uniformele lor și de cîntecele lor. Noi nu cîntam. Mestecam măcriș și rășină și culegeam jir și alune. Sven mi-a spus că odată a omorît o cioară și a mîncat-o și l-am crezut. L-am crezut pentru că el era cel care și-a făcut gaură pentru cercel de unul singur, cu un cui încins în foc. Tatăl său era neamț, ceea ce, pe vremea aia, explica totul. Tatăl meu era contabil. Al lui Herbert era arhitect.
Herbert se ducea în fiecare sîmbătă la asociația tinerilor catolici și miercuri după amiaza avea ore de religie. Seara construia cu tatăl său modele de avioane cu motoare pe benzină foarte, foarte mici. Uneori, cînd mă jucăm cu Sven, el ne dădea tîrcoale și aștepta ore în șir pînă cînd, brusc, venea la noi și ne spunea că dacă mergem la el acasă vom primi înghețată.
Și așa ajungeam la ușa părinților săi și mîncam înghețată și mama lui ne întreba cum ne mergea la școală și Herbert se strîmba în spatele ei pînă ne apuca rîsul. Herbert avea trei surori. Și el a ajutat la sărbătoarea tragerii la țintă. Cică tatăl sau i-a spus să facă asta și tot el i-a spus să meargă la asociația tinerilor catolici. Tatăl său nu era din sat de la noi. A venit de la oraș și a construit biserica urîtă din mijlocul satului. Cînd trăgea la țintă purta ochelari de protecție și o geacă de piele destul de scumpă, cu pernuțe la coate. Herbert spunea că tatăl lui a fost ţintaş de elită în armată. Dar noi nu îl credeam.
Eu mi-am rupt deja mîna de două ori. Sven și-a rupt un picior făcînd ski. Herbert avea doar o cicatrice pe braț și Sven spunea că era de la o injecție.
La sărbătoarea ţintaşilor locul lui Herbert era lîngă mine. Cel care trăgea la tința lui, nimerea doar pe margine în schimb cel ce trăgea la tința mea nimerea mereu în mijloc. Herbert avea o plosca cu ceai la el și eu l-am întrebat: “Ai curaj să te uiți cine țintește așa de prost?” Era o glumă, desigur. Ar fi trebuit să știe asta – eram mult prea departe să poată vedea într-adevăr cine trăgea. Dar eram aproape de zid și Herbert s-a cățărat pe peretele lateral și a strigat rîzînd spre mine: “Pot să văd fumul puștilor!”
Și apoi căzu jos cu o gaură în cap. A fost agitație mare, chiar dacă nu se mai putea face nimic. Stăteam lîngă Herbert și șeful mi-a dat o palmă peste față și aproape m-a îmbrîncit. A plîns. Mai tîrziu și-a cerut scuze, un lucru care m-a jenat.
Șeful a ajuns la tribunal, pentru că el era responsabil dar nu a trebuit să meargă la închisoare și nimeni din sat nu a dat vina pe el. Nici pe mine. Nu am spus nimic. De fapt, chiar s-au purtat foarte frumos cu mine pentru că am fost de față și l-am văzut pe Herbert mort.
În seara următoare a avut loc ceremonia de înmînare a premiilor și apoi petrecerea. Atunci am fumat prima mea țigară și președintele asociației mi-a aprins-o și mi-a spus; “Dacă arhitectul ar fi fost un ţintaş mai bun, ar fi tras în mijlocul țintei și nu capul fiului său.”

Peter Stamm este un scriitor elveţian. Povestirea a apărut în Peter Stamm – Der Lauf der Dinge, Fischer, 2014