Spălau vasele. Soția lui le spăla și el le ștergea. Seara trecută le-a spălat el. Ajuta des la treburile prin casă, în comparație cu alți bărbați, cunoscuți de-ai săi, cel puțin. În urmă cu cîteva luni a auzit o prietenă de-a soției spunîndu-i acesteia că trebuie să fie norocoasă să aibă un soț așa de atent. “Încerc și eu”, se gîndise. Ajutînd la spălatul vaselor era o modalitate de a arată cît de amabil putea să fie.
Au discutat despre cîteva lucuri și, la un moment dat, au ajuns să se întrebe dacă albii ar trebui să se căsătorească cu negrii. A spus că, luînd totul în considerare, nu ar fi o idee bună.
“De ce?” a întrebat ea.
Cîteodată soția sa își apropia sprîncenele, se încrunta și își mușca buza inferioară uitîndu-se în jos. De cîte ori observa asta, știa că ar trebui să nu mai spună nimic, dar niciodată nu se oprea. De fapt, îl făcea să vorbească și mai mult. Iar acum ea avea expresia asta pe față. “De ce?” a întrebat din nou, stînd lîngă chiuvetă, cu o mînă într-un castron, fără să îl spele, ținîndu-l deasupra apei.
“Uite,” a spus el “am fost la școală cu negri, am lucrat cu negri, și ne-am înțeles mereu bine. Nu am nevoie să vii tu acum și să sugerezi că sînt rasist.”
“Nu vreau să sugerez nimic,” a spus ea și a început să spele castronul din nou, învirtindu-și mîna în jurul lui, ca și cum l-ar forma. “Doar că nu văd unde e problema: de ce să nu se căsătorească albii cu negrii. Doar atît.”
“Păi, ei au o cultură diferită de a noastră. Ascultă-i uneori cum vorbesc — au pînă și un limbaj diferit. Nu am nimic împotriva, îmi place să îi aud vorbind,” — într-adevăr, îi plăcea — “dar e diferit. O persoană din cultura lor și o persoană din cultura noastră nu vor reuși niciodată să se… cunoască într-adevăr.”
“Așa cum mă cunoști tu pe mine?” a întrebat soția lui.
“Da, așa cum te cunosc eu pe tine.”
“Dar dacă se iubesc,” a spus, spălînd vasele mai repede, fără să se uite la el.
La naiba, s-a gîndit. Apoi a spus:
“Nu trebuie să mă crezi pe cuvînt. Uită-te la statistici. Majoritatea căsătoriilor de genul ăsta ajung la divorț.”
“Statistici.” Punea vasele unul peste altul cu o frecvență extraordinară, doar ce le ștergea o dată cu buretele. Multe din ele aveau încă urme de grăsime și, printre dinții furculițelor se mai găseau resturi de mîncare.
“Bine, atunci,” a spus, “și cum e cu străinii? Ar fi de așteptat să ai aceeași părere și despre căsătoriile între străini.”
“Da,” a spus, “sincer să fiu, da. Cum ai putea înțelege pe cineva care vine dintr-o cu totul altă cultură?”
“Altă cultură,” a spus soția lui. “Nu la fel ca noi.”
“Da, alta,” a răspuns pe un ton ridicat. Începea să se enerveze, văzînd cum ea doar repeta cuvintele sale făcîndu-le să sune grosolan și pline de ipocrizie. “Astea-s încă murdare,” a spus, punînd toate tacimurile înapoi în chiuvetă.
Spuma din chiuvetă a dispărut și apa a început să capete o culoare cenușie. Uitîndu-se în jos, cu buzele presate una de alta, și-a scufundat mîinile în apă. “Au!” a spus și a sărit înapoi. Și-a luat mîna dreapta de încheietura, ridicînd-o în aer. Din degetul mare se prelingea o dîră de sînge.
“Ann, stai așa,” a spus. “Stai așa.” A alergat pe scări la baie, a căutat prin dulăpiorul de medicamente și s-a întors cu alcool, niște vată și leucoplast. Stătea sprijinită de frigider, cu ochii închiși și cu mîna în continuare ridicată. I-a luat mîna și a tamponat degetul cu vată. Sîngele se oprise din curs. A strîns un pic să vădă cît de adîncă era rana și o singură picătură s-a adunat deasupra pielii, tremurînd și strălucind după care s-a desprins și a aterizat pe podea. Peste deget, ea îl privea acuzator. “Nu e adînc,” a spus. “Pînă mîine va dispărea.” Spera să aprecieze cît de repede i-a sărit în ajutor. Ce a făcut, a făcut doar pentru ea, dezinteresat, neasteptind nimic în schimb dar acum i-a trecut prin minte că ar fi frumos din partea ei să nu reînceapă discuția de care deja se săturase. “Termin eu aici,” a spus. “Fă o pauză.” “Nu-i nevoie,” a răspuns ea. “Pot să le șterg.”
A început să spele din nou tacîmurile, fiind foarte atent cu furculițele.
“Deci,” a spus, “nu te-ai fi căsătorit cu mine dacă aș fi fost neagră?”
“La naiba, Ann!”
“Păi asta ai spus, nu?”
“Nu, n-am spus asta. Toată chestia asta e ridicolă. Dacă ai fi fost neagră, poate că nici nu ne-am fi întîlnit vreodată. Ai fi avut prietenii tăi, eu pe ai mei. Singura femeie neagră pe care am cunoscut-o făcea parte din clubul de dezbateri, dar noi deja ieșeam împreună la vremea aia.” “Dar dacă ne-am fi întîlnit și aș fi fost neagră?”
“În cazul asta poate că ieșeai deja cu vreun bărbat negru.” Dînd drumul la robinet, s-a apucat să clătească tacimurile. Apa era așa de fierbinte încît metalul a devenit albastru închis înainte de a reveni la culoarea argintie.
“Să zicem că nu ieșeam,” a spus ea. “Să zicem că eu eram neagră și nu aveam nici un partener și noi ne-am fi întîlnit și ne-am fi îndrăgostit.”
S-a întors spre ea. A văzut că îl privea cu niște ochi strălucitori. “Uite,” a spus încercînd să vorbească pe un ton rezonabil, “e o chestie stupidă. Dacă ai fi fost neagră, nu ai fi fost tu.” Și cum a spus asta, și-a dat seama că e complet adevărat. Nu ar fi avut rost să se discute despre asta — ea nu ar fi fost cine este, dacă ar fi fost neagră. Așa că a repetat: “Dacă ai fi fost neagră, nu ai fi fost tu.”
“Bine,” a spus ea, “dar hai să presupunem.”
El a respirat adînc. A cîștigat conflictul dar se simțea, în continare, pus la colț. “Să presupunem… ce?”
“Că eu sînt neagră, dar sînt tot eu și că ne îndrăgostim. Te-ai mai căsători cu mine?” A căzut pe gînduri.
“Ai face-o?” a întrebat ea, apropiidu-se de el. Ochii îi străluceau și mai tare. “Te-ai căsători cu mine?”
“Mă gîndesc,” a spus el.
“Nu. Nu ai face-o, văd deja. Vei spune nu.”
“Dacă o pui așa— “
“Nu te mai gîndi. Da sau nu.”
“La naiba, Ann. Bine atunci. Nu.”
I-a spus “Mulțumesc,” a ieșit din bucătărie și s-a dus în sufragerie. Puțin mai tîrziu a auzit-o răsfoind o revistă. Știa că era prea nervoasă să citească ceva, dar nu întorcea paginile cu aceeași furie cu care el ar fi făcut-o într-o asemenea situație. Le dădea ușor, cu atenție, ca și cum ar fi studiat fiecare cuvînt. Îi arăta cît de indiferent îi era el și a avut efectul așteptat. Îl făcea să sufere.
Nu a avut altă alegere decît să își demonstreze propria indiferență față de ea. În liniște, minuțios, a terminat de spălat restul de vase. Le-a uscat și le-a pus la locul lor. A șters masa și aragazul, a șters picătura de sînge ce căzuse pe linoleum. Și, de vreme ce tot se apucase de treaba serioasă, s-a gîndit să dea cu mopul prin toată bucătăria. Cînd a terminat, bucătăria arată ca nouă, ca la început, cînd au vizitat casa, înainte de a se muta aici.
A luat coșul de gunoi și a ieșit afară. Era o noapte senină și a putut vedea niște stele către apus, unde luminile orașului nu erau așa de puternice încît să le estompeze. Pe El Camino, traficul era regulat și lejer, curgea ca un rîu. Se simțea rușinat lăsîndu-se constrîns de nevastă-sa în a lua parte la o asemenea discuție. Peste vreo treizeci de ani vor fi morți amîndoi. Ce rost vor avea astfel de neînțelegeri atunci? S-a gîndit la toți anii pe care i-au petrecut împreună, la cît de apropiați au fost, la cît de bine se știau unul pe altul și a simțit un nod în gît și aproape nu mai putea respira. Simțea furnicături pe pielea de pe gît și față și o căldură în piept. A rămas acolo ceva vreme, lăsîndu-se purtat de senzațiile astea, apoi a luat coșul de gunoi și a ieșit din curtea din spatele casei.
Cei doi maidanezi ai străzii au reușit din nou să dea jos capacul de la tomberon. Cîinele se rostogolea pe spate, iar cățeaua avea ceva în gură. Mîrîind, și-a aruncat în sus prada, a sărit în aer, a mîrîit din nou și a prins-o în gură, scuturîndu-și capul dintr-o parte în alta. Văzîndu-l venind, s-au îndepărtat amîndoi cu pași micuți. De obicei ar fi aruncat vreo piatră sau două către ei, dar de data asta i-a lăsat în pace.
Cînd s-a întors, casa era cufundată în întuneric. Ea era la baie. S-a dus în fața ușii și a strigat-o. A auzit clinchetul unor sticluțe dar nu a primit nici un răspuns. “Ann, îmi pare sincer rău,” a spus. “Mă voi revanșa, îți promit.”
“Cum?” a întrebat ea.
Nu s-a așteptat la asta. Dar din sunetul vocii ei, care avea o dimensiune și o notă ce îi erau străine, a știut că i-a dat răspunsul potrivit. S-a aplecat spre ușă. “Mă voi căsători cu tine,” a șoptit.
“Vom vedea,” a spus ea. “Du-te la culcare. Vin și eu imediat.”
S-a dezbrăcat și s-a băgat în pat. În sfirsit a auzit ușa de la baie deschizîndu-se și închizindu-se.
“Stinge lumina,” a spus ea din hol.
“Poftim?” “Stinge lumina.”
S-a întins și a tras de lănțișorul lămpii de pe noptieră. “Gata,” a spus el în întuneric. “Gata,” a repetat. Apoi a auzit un zgomot prin cameră. S-a ridicat în pat dar nu putea să vadă nimic. Era o liniște completă. Îi bătea inima ca în prima lor noapte petrecută împreună, sau ca atunci cînd vreun zgomot îl trezea din somn și, cu ochii deschiși, aștepta să îl audă din nou — zgomotul cuiva pășind prin camera, al unui străin.

Tobias Wolff e un scriitor american, autor al multor volume de povestiri (Our Story Begins, The Night in Question, Hunters in the Snow, etc.).

Say Yes a fost scrisa in 1985.