Interviu cu Maria Răduţu

Maria Răduţu a avut darul, încă din vremea copilăriei, de a umple sală după sală cu oameni dornici să o asculte cîntînd la pian. Un adevărat copil minune, a reuşit să concerteze în toată lumea, de la Bucureşti la New York şi de la Madrid la Bangkok, atît solo cît şi cu orchestra. Alături de Florian Willeitner şi Ivan Turkalj a format The New Piano Trio şi împreună au produs albumul NP3 (2016) care a fost urmat de turnee în Germania, Elveţia, Austria şi Olanda. În 2013 Maria Răduţu a lansat primul său CD (Joujoux) iar in 2016 un album concept (Insomnia - DECCA/Universal). Maria Răduţu locuieşte în Viena.

Anna Ahmatova, poeta rusă, numea insomnia “doica” ei, cea care avea grijă de ea, care o ţinea în viaţă. Cioran, la rîndul său, spunea că insomnia e de o importanţă atît de mare încît e tentat să definească omul ca animalul care nu poate dormi. Ce reprezintă insomnia pentru dumneavoastră? Cum s-a născut acest album?

Atmosfera albumului s-a născut în nenumăratele nopţi petrecute singură pe culoarul trenurilor între Bucureşti, Viena şi Paris, de-a lungul anilor zbuciumati de adolescenţă. La Viena eram studentă, la Paris fata mamei şi la Bucureşti sora cea mică. Aproape 10 ani mai târziu am abordat această temă, celebrînd momentele dintre vis şi realitate, dintre rolurile pe care le adoptăm, cu bune şi cu rele. De aceea pentru mine Insomnia are o conotaţie pozitivă, chiar dacă atinge momente de zbucium, coşmar sau singurătate. Forţa trăirilor interioare şi puterea de a simţi cît mai multe stări diferite este pentru mine mai importantă şi mai pozitivă decît o uşoară stare de bine, permanentă dar totuşi statică.

Piesele prezente sînt destul de diferite: de la Scriabin şi Fauré la Sibelius, Peteris Vasks, Margareta Ferek şi Christoph Cech. Unele calde şi melancolice, altele distante, reci. Cum aţi ajuns să le puneţi împreună? Ce înseamnă ele pentru dumneavoastră?

Pentru mine, un album are o dramaturgie diferită de cea a unui program de concert. Ascultătorul nu este pus alături cu alţi două mii de oameni, pe un scaun tare, cu genunchii în spătarul rîndului din faţă, ci într-o atmosferă relaxată, de cele mai multe ori familiară. Calea de comunicare este mult mai personală şi, prin muzică, pot pătrunde mult mai repede în starea sa de spirit intimă. Cu mai puţin show, fără scenă sau reguli, pot creea prin programul ales o atmosfera unitară, o poveste de la cap la coada.
Cu Insomnia, ascultătorul trece prin diferite elemente ale nopţii, ajungînd pas cu pas la senzaţia de linişte şi împlinire. Scriabin deschide cortina spre o lume de impresii. Pavana lui Fauré, cunoscută în varianta de orchestra, capătă pe o pianina dezacordată şarmul unei papuşi vechi. Partita lui Pärt simbolizează coşmarul, liedurile lui Sibelius trec de la tensiunea aşteptării în zadar a iubitei la miezul nopţii, la un oraş adormit, în care răsună un imn al lunii printr-o voce de copil. Pentru mine, acest imn este L’heure Exquise a lui Reynaldo Hahn, cîntat de un băiat-sopran. White Scenery este minimalismul nordic al lui Peteris Vasks, momentul de transă al albumului, în care ne pierdem în timp şi spaţiu. Last Smoke al Margaretei Ferek Petric a fost o piesă scrisă special pentru Insomnia şi întruchipează gîndurile şi frămîntările nerostite ale fiecăruia dintre noi, lucruri care se dizolvă într-o atmosferă de rugăciune în zorii zilei prin balada jazz a lui Christoph Cech Fără Cuvinte.

Lui Horowitz i s-a spus odată ca lumea se miră de ce poate face cu degetele sale, că nu e nimeni la fel de talentat ca el. Auzind asta, pianistul a dat din cap şi apoi a spus: “Dimpotrivă! E chiar pe dos: deseori ascult cum cîntă alţii şi mă întreb dacă şi eu aş fi capabil să fac acelaşi lucru.” Cum vedeţi dumneavoastră legătura cu pianul?

Pentru mine, legătura cu pianul e cumva comparabilă cu limba maternă pentru un scriitor: reprezintă un mod de exprimare fundamental. În plus, dă culoare lumii. O cunoaştere cît mai profundă îi pune la dispoziţie oricui, desigur, cît mai multe şi variate modalităţi de exprimare. Dar un artist este în primul rînd artist şi va găsi mereu o manieră de exprimare adecvată indiferent de limbajul folosit.

Care pianişti v-au influenţat şi vă influenţează cel mai mult?

Pentru mine marii maeştri sînt Zimmerman, Cortot, Argerich, Brendel, Polini şi toţi cei care transmit cu mare putere de convingere sentimente şi nu propria persoană. Arcadi Volodos are, de exemplu, o tehnică absolut ieşită din comun, dar nu o pune niciodata în prim plan. În schimb, el promovează un compozitor de muzică aproape minimalistă (Mompou) şi în prim plan este pusă întotdeauna muzica, nu alura de star care-şi mişcă uluitor de repede degetele.

Despre pian se spune că e un instrument care înlesneşte izolarea, singurătatea: pianiştii tind să cînte singuri. Cum vedeţi dumneavostră acest lucru?

Cînd am trecut în clasa a V-a şi toţi ceilalţi colegi au început orchestra, am realizat că pianiştii sunt tot timpul singuri şi recunosc că am suferit din cauza asta pînă pe la 18-19 ani. Într-o perioadă de izolare şi criză existenţială tipică vîrstei, m-am îndreptat spre muzica de cameră. Eliberîndu-mă de frica singurătăţii pentru că aveam o formaţie de muzică de cameră, m-am reîntors spre solistică pentru că, pînă la urmă, acolo mă simt mereu acasă. În ultimii ani am ajuns de fapt la forma ideală pentru mine: cu orchestra cînt concerte clasice şi romantice; creativitatea conceptuală o folosesc în albume; iar cu New Piano Trio cînt muzică scrisă exclusiv pentru noi cu elemente de groove, jazz, folk şi clasic.

Lang Lang a cîntat cu Metallica (şi nu numai). Ce părere aveţi despre felul acesta de colaborări? În general, cum priviţi distincţia între muzica pop/rock şi cea clasică?

Tot ce transmite sentimente, provoacă stări şi este bine cîntat sau produs este pentru mine valoros, indiferent de stil. Sunt de părere că artiştii din direcţii diferite se pot dezvolta enorm comunicînd chiar mai mult unii cu alţii. Singurul risc este crossover-ul în care diferitele stiluri sunt combinate într-o amestecătură, într-o cacofonie în care fiecare parte îşi pierde calităţile principale.

Cît de importantă este tehnica interpretării pentru dumneavoastră?

Maria Joao Pires spunea într-un interviu că tehnica nu există. Tehnica e doar un mod de a-ţi folosi corpul pentru a produce un anume efect. Iar pentru a atinge acest efect trebuie să schimbi felul de a vedea lucrurile destul de des si destul de mult. Tehnica este şi pentru mine doar o artă a folosirii corpului.

Cum arată o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră?

Şi aşa am ajuns la cea mai grea întrebare pentru că prea puţine zile se aseamănă. Singurele ore stabile în perioadele dintre concerte sunt cele de studiu între 9 şi 14 şi 30 de minute de yoga. Restul zilei este o combinaţie haotica între trei calendare şi teancuri de acte nerezolvate, cu fetiţa mea pe lîngă mine.

Ce fel de muzică aţi asculta mereu, non-stop? De ce?

Tocmai, de ce? Am perioade în care mă pierd într-un stil de muzică sau într-un album, dar nu aş putea rămîne niciodata pe loc, nici măcar ca ascultător.


Publicat in Revista Timpul, 14-07-2017.

#essay #interview #romanian

Thank you for reading. Sharing this article on your favorite social media network would be highly appreciated 💖!

I am always looking forward to new collaborations. Send me a message and let's talk!

Published