Gabriel Furmuzachi

Am sa incerc in rindurile urmatoare sa spun citeva cuvinte despre counseling-ul filosofic.

Mai intii citeva fapte: regele Filip al II-lea al Macedoniei trimite dupa Aristotel, pe atunci in virsta de 42 de ani, pentru a veni in Asia Mica pentru a-i instrui fiul, in virsta de 13 ani si care va ajunge sa fie Alexandru cel Mare. Regele Angliei angajeaza pe Hobbes pentru a-l invata matematica pe tinarul Print de Wales. Regina Christina a Suediei il invita pe Descartes la Stockolm cu scopul de a o invata filosofie. Frederick al II-lea al Prusiei roaga pe Voltaire sa fie oaspete la curtea sa asigurindu-si astfel partener de discutii in dezbaterile filosofice. Aristotel, Hobbes, Descartes sau Voltaire sint nume cu rezonanta in domeniul filosofiei. Iar faptul ca ei au fost invitati sau rugati de capete incoronate sa le stea in preajma pentru a ii ajuta cu sfaturi sau pentru a le educa odraslele dovedeste ca cei care se indeletnicesc cu filosofia pot fi de folos mai mult decit ar crede cineva la prima vedere.

Filosofii au sansa (sau poate nesansa, cine poate sti cu adevarat?) de a minui cu usurinta unul din cele mai puternice instrumente pe care le-a dezvoltat omenirea: ratiunea. Filosoful, ca oricare alta persoana umana, are opinii si convingeri dar, in plus, el trebuie sa aiba si destule argumente care sa ii sustina punctele de vedere. Asta il obliga sa aiba mereu un fel de “back-up” pentru orice afirmatie pe care o face sau pentru orice actiune (cu implicatii sociale) pe care o intreprinde.

Dupa cum se poate constata, counseling-ul filosofic nu e ceva nou, nu e ceva ce a aparut peste noapte in gradina filosofiei ci, dimpotriva, ceva care a existat secole intregi. In forma sa moderna (sau postmoderna), aceasta disciplina poate fi definita ca fiind aplicarea cunostintelor pe care studiul filosofiei le ofera in incercarea de a rezolva probleme, de a descilci unele situatii, de a analiza dilemele cu care omul obisnuit se confrunta in viata de zi cu zi. Iar aceste probleme sint fie cautarea unui sens in viata (in mod special in momentele de criza), fie luarea unor decizii importante, fie legate de relatii interpersonale, etc. Desigur, cineva ar putea afirma ca aceste probleme se ridica si in aria de interes a psihanalizei si a disciplinelor inrudite cu ea. De ce ar face filosofia o figura mai buna in aceasta postura? De fapt, filosofia, in varianta in discutie aici, nu are de-a face cu analiza psyche-ului ci cu totul altceva. Cel care se ocupa cu counseling-ul filosofic nu face apel la procese ce se desfasoara la nivelul subconstientului si nici nu incearca sa aduca in prim plan evenimente cu caracter traumatic petrecute in trecutul unei persoane ci, intretine o analiza filosofica ce are darul de a aduce la lumina unele presupozitii, de a evidentia unele idei sau de a delimita unele concepte ce au de-a face cu starea de criza sau cu problema cu care se confrunta “clientul” sau. Facind asta, el isi pune clientul fata in fata cu ideile filosofice ce formeaza propria sa imagine asupra lumii, ajutindu-l astfel sa vada mai bine pe ce pozitie este situat. De asemeni, consilierul filosofic isi poate asista clientul in a intelege originea unor sentimente (neajutorare, antipatie, depresiune, etc.) cu scopul de le face mai usor de abordat.

La urma urmei, de ce ar trebui ca un psihanalist sa aiba mai multa trecere si sa fie luat in seama mai usor decit un filosof? Psihanaliza, dupa cum spunea Wittgenstein, nu face altceva decit sa inventeaze o noua mitologie. Pacientul, pentru a reusi sa ajunga la unele rezultate, pentru a putea fi ‘vindecat’, va trebui sa creada ca notiuni cum ar fi Eu, Constient, Subconstient, emotii reprimate, etc. nu sint goale de continut. Intr-o anume masura, totul se petrece ca intr-un scenariu cu serioase implicatii religioase - are loc o convertire in vederea mintuirii. In plus, e legitim a vorbi de vindecare aici? Are psihanaliza intr-adevar valente terapeutice? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, ar trebui sa vorbesc mai pe larg despre ce anume inseamna ‘terapie’ si ce anume este vindecat. Dar nu asta este scopul meu aici; ceea ce vreau sa spun este doar ca psihanaliza complica foarte mult lucrurile pentru ca apoi sa le aduca la o forma mai simpla, urmind oarecum o traiectorie circulara. Iar asta este tocmai ceea ce incearca sa evite counseling-ul filosofic. Counseling-ul prezinta o latura mult mai pasiva in privinta asta. De ce? Pentru ca aici, notiunea de terapie nu mai lucreaza asa cum lucra in psihanaliza. “Pacientul” e singurul care decide ce trebuie facut pentru ca el este singurul in stare sa ia decizii care au repercursiuni directe in viata sa. Discutia cu cineva care are pregatire in domeniul filosofiei are doar darul de a explica mai bine, de “a dumiri” pe cel in cauza, unde anume se situeaza in raport cu propria constiinta si cu lumea din jur. Un filosof are avantajul de a fi cit de cit familiar cu o serie de conceptii asupra lumii si astfel el poate sa intrevada pe ce directie se inscrie pacientul sau, dar nu va incerca nici o clipa sa ii spuna ce anume trebuie sa faca ci doar sa ii arate ca, logic, mai devreme sau mai tirziu, va ajunge sa sustina unele concluzii care sint consistente cu premisele sustinute in mod evident la acel timp. Spre deosebire de psihanalist, care doar introduce ‘povestea’ pacientului intr-un sistem oarecum rigid, filosoful isi permite libertatea de a compara si analiza ceea ce aude cu multitudinea de sisteme sau idei filosofice apartinind unora din cele mai patrunzatoare minti cunoscute de umanitate.

Pe de alta parte, filosofului i se poate mereu reprosa lipsa de pregatire academica in domeniul relatiilor interumane, lucrul de care nu duce lipsa psihanalistul. Dar este acesta un repros in adevaratul sens al cuvintului? Este pregatirea academica singurul mod (sau cel mai bun) de a ajunge la un nivel elevat in comunicarea si simpatia fata de cel de alaturi? (Aici ar trebui sa incercati sa va imaginati, pe de o parte, psihanalistul cu ochii pe ceas si plictisit de moarte de ‘inca o poveste’ si, pe de alta parte, un avatar al lui Socrate, gata sa asculte si sa provoace discutii, bagindu-si nasul in orice subiect si fiind chiar fericit din cauza asta, neincercind insa sa impuna vreun punct de vedere).

“L’université, cette mère des crétins, est encore, sinon toujours, enceinte”, scria Constant Lavallée. Ceea ce vrea sa insemne ca universitatea nu face altceva decit sa reduca din identitatea celor ce ii trec pragul. Nu e vorba aici de lipsa de cunostinte, nici pe departe, ci doar de faptul ca totul se produce pe banda rulanta. Este aici vreun motiv care sa fie indeajuns de serios pentru a convinge ca pregatirea unui psihanalist in domeniul relatiilor interumane este cu mult mai ridicata decit in cazul unui filosof? Ma indoiesc. In plus, daca filosoful in cauza ar avea o pregatire solida in domeniul existentialismului, de exemplu, unele lucruri ar fi mai usor vizibile si mai usor de inteles. Ar exista aici o doza de simpatie fata de persoana umana iar lucrul asta nu poate decit sa ajute. Relatia cu pacientul ar fi una de intelegere si situare a acestuia care sa permita deschiderea de noi perspective si, prin urmare, cresterea numarului de posibile alegeri.

In chip de conlcuzie, imi amintesc de un poet grec contemporan care obisnuia sa defineasca sinele drept “o metoda”, drept felul in care “persoana umana raspunde provocarilor vietii”. Prin prisma acestei definitii, as putea sa consider ca filosoful nu incearca asadar sa vindece ci doar sa faca aceasta “metoda” coerenta. Ceea ce mi se pare mult mai ‘curat’, mai simplu si mai consistent decit eforturile psihanalizei.