Cina - Joshua Ferris

Din cînd în cînd, cele două femei luau prînzul împreună iar uneori ea se întorcea acasă necăjită, iritată de vreo trivialitate.

“De ce? De ce trebuie să suferi atît din cauza ei?”, o întreba el. Nu voia decît să o protejeze. Își dorea ca soţia sa şi prietena ei din copilărie să ajungă în sfîrșit la o răscruce și să o ia fiecare pe drumul propriu. Îşi dorea să nu mai aibă de-a face nici cu ea şi nici cu soţul acesteia. Îşi dorea să nu mai fie nevoit să stea din nou la masă cu niște oaspeți pe care nu îi considera simpatici. Dar, din nefericire, după ceva timp totul revenea la normal, rana se închidea și prietenia își relua cursul obișnuit. Se cunoșteau de o veșnicie iar la astfel de prieteni nu renunţi în fiecare zi.

A făcut un salt de patru ore în viitor. Se vedea deja gîndindu-se la petrecera ce tocmai s-a terminat şi putea parcă să îşi amintească fiecare gest facut în timpul serii, fiecare cuvînt spus. S-a întors în bucătărie şi, după ce şi-a mai turnat niște vin în pahar, s-a proptit de frigider, încercînd să nu o stînjenească.

“Nu pot. Nu pot, pur şi simplu”, a spus.

“Ce nu poţi?”

Totul era deja pregătit: apa clocotea ușor pe aragaz iar carnea era condimentată și se odihnea pe un platou pe blocul de măcelar. Lîngă chiuvetă, ea tăia ceapa cubuleţe. Celelalte legume, toate proaspete şi frumoase, îşi aşteptau soarta inevitabilă. S-a oprit o clipă din tăiat și, asumînd o poziţie oarecum tragică, a încercat să se frece la ochi cu dosul mîinii. Apoi, cu ochii înlăcrimaţi, s-a pus din nou pe tăiat. Pînă acum abia dacă și-a atins paharul de vin.

“Îţi pot spune deja cum va decurge seara, din momentul în care vor ajunge aici și pînă la micul sărut de la revedere şi… nu pot să o fac, nu pot să mai joc jocul ăsta.”

“Ce zici de ideea următoare: în loc de sărutul de rămas bun… ai putea să-ţi bagi limba-n gîtul ei “, a spus ea cu nonşalanţă, continuînd să taie legumele. Era ceva, nevastă-sa! Faptul că putea să vorbească cu el fără remuşcări într-un mod de-a dreptul meschin i se părea a fi o adevărată calitate.

“Dar lucrul ăsta cred că o va surpinde mai mult pe ea şi nu pe tine, nu-i aşa?”

“Ei sună la ușă… intră…”, a continuat el, “îi ajutăm să se dezbrace şi le punem hainele în cuier. Ne grăbim un pic cu toţii, vorbim repede, ca şi cum nu am avea patru ore la dispoziţie să sporovăim pe îndelete. Ne administrăm alcool cu temeinicie. Discutăm o grămadă de lucruri, trecem în revistă o mulţime de teme. Rîdem cu toţii în voie deşi, mai tîrziu, nimeni nu îşi mai aduce aminte de ce anume. Apreciem mîncarea şi complimentăm bucătăreasa. Vreo cîteva monologuri. Ei cască de vreo cîteva ori. Apoi căscăm şi noi. Ei spun că ar trebui probabil să o ia din loc. Noi ne uităm, politicos, pe alături, ca şi cum s-ar fi hotărît să se cace pe masă. Ne ridicăm. Unul din noi le aduce paltoanele. Ne luăm rămas bun. Fiecare spune că a fost o seară plăcută, că ar trebui să ne întîlnim din nou în curînd, etc. etc. Apoi pleacă şi noi vorbim despre dînşii iar ei, ajunşi în stradă, vorbesc despre noi.”

“Și ce te-ar bucura acum?”, a întrebat ea.

“Un blowjob.”

“Hai să mai aşteptăm puţin pînă ajung şi ei aici pentru aşa ceva, OK?”

Apoi a îndepărtat cubuleţele de ceapă ce au rămas lipite de cuţit, plimbîndu-şi agale degetul de-a lungul lamei. El i-a întins paharul.

“Nu-ţi bei vinul?”, a întrebat. Ea a luat o gură iar el a părăsit tăcut bucătăria. S-a aşezat pe canapea şi a continuat să citească un articol pe care-l începuse mai devreme. Peste cîteva minute s-a ridicat, s-a dus din nou în bucătărie şi şi-a mai turnat încă un pahar.

“Şi mai e ceva”, a spus. “Surpriza lor. Chiar şi surprizele lor sînt trasparente, uşor de ghicit.”

“Trebuie să arăţi surprins! Te rog! Ai milă de ei!”, a spus ea.

“Pentru așa ceva se aşteaptă momentul potrivit. O clipă de linişte, iar apoi, oarecum afectat, el va spune - ‘De ce nu le spui tu?’ Şi ea: ‘Nu, tu!’ Iar el ‘Nu, tu!’ Iar ea ‘OK, OK, le spun eu’. Şi noi ne prefacem că sîntem peste măsură de încîntaţi, ca şi cum ar fi ceva nemaipomenit, ca şi cum… îţi vine să crezi? îţi vine să crezi că şi-au pus-o? Repede, repede, cineva trebuie să dea fuga şi să cumpere un bilet de loterie, cineva trebuie să le spună neapărat celor de la Veuve Clicquot că sigur vor să ştie asta: petrecerea va fi memorabilă! Dar ceea ce e şi mai rău e că răspunsul nostru va fi la fel de previzibil ca şi surpriza lor.”

“Bine atunci”, a spus ea. “Ce zici de ideea asta: cînd ne vor spune ce au de spus, poate ar trebui să le sugerezi să avorteze.”

Crănţănind un cub de gheaţă a dat afirmativ din cap şi a spus: “Chiar aşa! Astfel, întreaga scenă ar deveni mult mai dinamică, nu? O idee bună!”

“Le poţi spune că am putea s-o facem chiar aici, la noi, cu puţină Veuve Clicquot şi un umeraș de sîrmă din dormitor, ce zici?”

“Excepţional! O facem!”

Bucătăria era mică. Poate ar fi fost mai bine dacă s-ar fi dus în altă cameră lăsînd-o să gătească în voie, dar voia să fie cu dînsa. Tocmai se apucase să facă un sauté din ceapă şi usturoi.

“Dînsu-i de treabă”, a spus el. “Şi ea. Amîndoi. Doar eu sînt… mă bag ca boul.”

“Ne întîlnim cu ei cel mult o dată sau poate de două ori pe an, nu-i aşa? Chiar e atît de dificil? Sigur vei putea face faţă. Iar cînd vor avea un copil – “

“Dumnezeule!”

“Cînd vor avea un copil îi vom vedea şi mai rar.”

“Felicitări! Ia uitaţi-vă la frumuseţea noastră cea mică, la bebeluşul nostru rupt din soare. Dumnezeule!”

“N-ai să fii tu cel care se va duce la botez.”

“Pe cît pui pariu că o să-şi cumpere şi un cărucior din alea uşoare.”

“De care?”

“Un cărucior uşor. Un buggy.”

“Un buggy”, a spus ea. “Să poată merge cu copilul peste tot.”

El şi-a pus nişte brînză pe un biscuit digestiv şi a continuat: “Pentru a pune copilul în el şi a putea aşadar merge cu el prin oraş, da!”

“Iar tu, dacă ar fi să ai un copil, nu ţi-ai lua un buggy pentru că deh, ar fi prea… previzibil, nu-i aşa? Nu ai avea nici urmă de cărucior, aşa-i?”

“Mă gîndisem că l-am putea fixa cu bandă adezivă. Ar fi mult mai ieftin, nu?”

“Ca un BabyBjörn da’ din bandă adezivă.”

“Exact!”

“Şi în ce parte s-ar uita bebeluşul? Către tine sau către lumea înconjurătoare?”

“Dacă doarme, către mine. Dacă nu, dacă dă din picioare şi e neastîmpărat şi vrea să se uite la lume, atunci, desigur, în afară. L-aş aşeza în aşa fel încît să aibă la ce se uita.”

“Permiţînd astfel copilului să îşi exercite curiozitatea”, a spus ea. “Împlinindu-i dorinţa de a se bucura de minunăţia lumii în care trăieşte, bucurîndu-se de viaţa însăşi.”

“Ceva în genul ăsta, da!”

“Ce s-ar mai bucura copilul ştiind că nu pot rămîne însărcinată!”

El a părăsit din nou bucătăria. Şi-a luat paharul şi s-a dus în sufragerie unde s-a aşezat pe un scaun ascultînd simfonia culinară ce venea din bucătărie. Poate ar fi fost mai bine dacă i-ar fi invitat şi pe Ben şi Lauren, ca data trecută. Ben şi Lauren erau mai mult prietenii săi. Cu ei alături timpul nu trece ca într-o sală de aşteptare dintr-un spital sau ca în bisericile din Midwest, pe unde a copilarit el. Dar de data asta ea şi-a dorit să fie doar ei patru, probabil pentru a se putea lefăi în voie împărtăşind ştirea lor de anvergură. Şi, în plus, cît de des ar fi putut să sugereze să îi invite pe Ben şi Lauren? Cel puţin îi scuteşte pe cei doi de o seară plictisitoare. S-a întors în bucătărie.

“Cînd vor ajunge, ce-ai zice dacă îi facem să de-a pe gît un păhărel de tărie?”

“De tărie?”

“Tequilla, de exemplu.”

“Şi ea?”

“Amîndoi.”

“Pentru a… fortifica copilul.”

“O să-i convingem într-un fel sau altul. Voi găsi eu o soluţie.”

“Atunci ar trebui să te grăbeşti.”

“Toate discuţiile astea despre acidul folic şi vitamine prenatale… Chiar e ridicol. Ce, Attila, biciul lui Dumenzeu, şi-a luat porţia de acid folic pe cînd era în burtă la maică-sa? Sau Napoleon?” Ea se mişca repede dintr-o parte în cealaltă a bucătăriei iar el se ferea să nu îi stea în drum. “Aş putea să continui.”

“George Washington”, a spus ea. “Unul din Părinţii Fondatori.”

“Vezi? Şi aşa mai departe. O grămadă!”

“Nu cred că ea o să vrea o tărie.”

“O să o convingem noi într-un fel. Spune-i că e plin de vitamine prenatale şi vei vedea cum îl dă pe gît.”

“Pentru că tocmai a terminat clasa a treia”, a spus ea. “Şi, în plus, e oarbă şi întîrziată mintal.”

“Am să găsesc sigur o soluţie!”

A părăsit bucătăria şi cînd s-a întors a spus: “OK, ştiu cum facem!” Dar nu mai era nimeni în bucătărie. Verigheta ei şi inelul cu diamant erau aşezate pe un colţ al mesei, ca de obicei cînd ea gătea. Chiuveta era plină de vase. Pe aragaz, o oală mare şi una mică, cu coadă, pufăiau molcom iar aburul se risipea în hota bej pe fondul unui huruit constant. Uşiţa de sub chiuvetă era deschisă. S-a uitat în baia de lîngă bucătărie. S-a întors în sufragerie pe acelaşi drum, pentru a fi sigur că ea nu a trecut neobservată pe acolo în timp ce el era pe canapea. S-a dus din nou la bucătărie, dar acolo nu erau decît aparate ce păreau animate, şi felurite mîncăruri fierbînd în linişte. Deodată a apărut şi ea.

“Unde ai fost? Te-am căutat!”

“Am dus gunoiul.”

“L-aş fi dus eu, nu era o problemă.”

Se gîndea că îşi făcuse un plan oarecum bun pentru seara ce se apropia încet, dar nu mai avea chef să discute despre asta. În schimb, s-a dus către ea, alături de aragaz şi a îmbrăţişat-o, punîndu-şi mîinile în jurul ei, în timp ce ea amesteca mîncarea într-o oală. Cu ani în urmă născociseră un nume pentru felul asta de îmbrăţişare. Nu-şi mai amintea însă care era. A sărutat-o pe gît, apoi pe părul de pe ceafă. Părul îi mirosea a abur şi şampon şi mătase şi flori de cîmp. “Pot să fac şi eu ceva?”

“Ai putea pune masa!”

A pus masa. Apoi s-a proptit în faţa frigiderului cu paharul în mînă.

“A… Acum ştiu cum facem”, a luat-o de la capăt. “Ei vor aduce cu siguranţă o sticlă cu vin, nu? Le mulţumim, o luăm şi o punem deoparte, în bucătărie. Aşa de bine că vom uita complet de ea. Începem seara. Dar nu îi întrebăm ce vor să bea… ca şi cum am fi uitat, pur şi simplu. Pentru că ştiu cum va reacţiona el. Chiar dacă ea nu va bea nimic din cauza… surprizei, el sigur va avea chef de un pahar. O să îi spun că am rămas, din nefericire, pe gol şi că la masă o să desfacem vinul pe care l-au adus ei. Numai că vom uita de el dar vom avea grijă să fie îndeajuns apă la masă. Apoi, în toiul mesii – “

“Ştii ceva? Tu ar trebui să lucrezi pentru cei de la Al-Qaida.”

” – în toiul mesii, mă duc la bucătărie şi mă întorc cu o bere. Doar una, pentru mine. O desfac la masă şi o beau pe nerăsuflate. Ce zici?”

“Sună bine. Promiţător!”

“El o să spună: ‘Mai ai vreuna?’ Iar eu: ‘Oh…. Asta a fost ultima bere!’ Şi cu asta basta. Ce zici, crezi că se vor ridica şi vor pleca?”

“Să plece? Nu.”

“Chiar aşa? Chiar crezi că nu vor pleca după aşa ceva? Pe unde umblă, de fapt. E destul de tîrziu, nu?”

“Poate n-or să vrea să ne mai viziteze. Dar de plecat, sigur nu vor pleca.”

“Ştii ceva? La urma urmei, nu-s chiar aşa de… La urma urmei sînt oameni de treabă.”

“Ea e prima mea prietenă: ne cunoaştem de o veşnicie. Iar el poate fi amuzant, haios chiar.”

“Aici ai dreptate: el e destul de glumeţ.”

Mai tîrziu, ieşind de la baie în timp ce apa de la toaletă curgea încă zgomotos a constatat că ea dispăruse din nou din bucătărie. Şi-a luat încă un biscuit digestiv şi o bucăţică de brînză. A trecut pe lîngă masa deja pusă şi, văzînd-o aşezată pe canapea, s-a îndreptat către dînsa. În mijlocul sufrageriei s-a oprit şi a ridicat întrebător mîinile. “Oare unde or fi?”

“Imprevizibil, nu-i aşa?”

“Dar au trecut deja trei sferturi de oră!”

“Asta înseamnă că vor mînca nişte aperitive foarte reci.”

“Ai gătit şi carnea?”

“Totul e gata. În afara de carne.”

Ea se apucă de răsfoit o revistă. Nu arăta supărată sau nerăbdătoare. Ca şi cum s-ar fi resemnat să aştepte cît va fi nevoie.

“Probabil ai putea să o suni”, a spus el.

“Exact ce ţi-ai dorit: ceva imprevizibil.”

A încercat să îi sune o grămada de ori. A trimis SMS-uri şi email-uri. Nu a primit nici un răspuns. S-a apucat de sunat la spitale. Era deja ora zece. Apoi zece jumătate.

“Imprevizibil, da. Dar să nu interfereze cu masa de seară”, a spus el.

“Frumos din partea ta. Marinimos şi omenesc.”

“Nemernicii ăştia… au adormit cu siguranţă uitîndu-se la Friends pe DVD, un lucru pentru care, fără îndoială, îşi pun telefoanele în mod silenţios şi îşi dezactivează BlackBerry-urile.”

“Da?”, a spus ea. Vorbea la telefon. “OK, mulţumesc mult. Puteţi să vă notaţi numărul meu în cazul în care vreunul din ei va ajunge la dumneavoastră? Mulţumesc.” A spus numărul şi apoi a închis.

“Nu ţi se pare”, a spus ea în timp ce forma numărul următor, “nu ţi se pare că singura persoană de care într-adevăr îţi pasă pe lumea asta eşti doar tu?”

“Încerc să îţi dau o mînă de ajutor, nimic mai mult.”

“Ajutorul tău nu face doi bani.”

Nu avea chef de asta din nou aşa că a plecat din sufragerie. “Desigur,” a spus ea în telefon. “Aştept cu cea mai mare plăcere.”

“Nu cumva carnea asta se strică aici?”, a întrebat din bucătărie. Tocmai a terminat de mîncat brînza şi biscuiţii digestivi, salata Caprese pe care ea o făcuse folosind roşii ciorchine, smochinele învelite în şuncă caramelizată într-o glazură specială. Acum stătea pe un scaun de bar, mîncînd risotto de ciuperci dintr-o farfuriuţă mică, risotto ce trebuia să acompanieze carnea de miel încă negătită şi la care se uita oarecum confuz. A mai desfundat o sticlă de vin.

“Hei, ce spui, nu crezi că trebuie să facem ceva cu carnea asta?”

“Ce-ai zice dacă ţi-ai băga-o-n fund?”

S-a oprit din mestecat. Cu sprîncenele ridicate s-a uitat la cele două bucăţi mari de carne de miel, condimentate cu muştar, şi a încercat să îşi imagineze cît de neplăcut ar fi să-şi bage una din costiţe în fund. Dar în acelaşi timp ce s-ar mai distra să-şi facă apariţia astfel împodobit în sufragerie şi să dea din șezut în faţa ei.

“Să mi-o bag în fund, zici? Cred că ştii cine să şi-o pună de fapt… în fundul cui ar trebui băgate… Prietenii tăi… ei ar trebui să şi-o bage în fund.”

Ea a mai bifat încă un spital pe listă. Şi-a lăsat numele şi numărul de telefon, în caz că vor ajunge acolo. A intrat în bucătărie.

“Ce bombăneşti acolo?”

“Nimic. Doar că avem aici două bucăţi de carne, cîte una pentru fundul fiecăruia.”

Ea a pus un deget pe fruntea lui şi a început să îl împingă uşor înapoi:

“Ştii că ei nu ar face aşa ceva. Ştii asta. Şi nu îmi eşti de ajutor în felul în care te porţi.” I-a dat drumul şi el a revenit la poziţia iniţială.

“A, scuze. Trebuia să fiu de ajutor? Îmi pare rău. Am crezut că ajutorul meu nu face doi bani.”

Ea a plecat din bucătărie.

“Aşteaptă”, a strigat din urma ei. A sărit de pe scaun şi a aruncat farfuriuţa pe masă. “Aşteaptă.” A luat-o după ea, în sufragerie. “Vreau doar să spun că - mă asculţi un pic? - asta nu are a face cu cît de mult vreau să fiu de ajutor sau nu. Auzi ce spun? Te rog întoarce-te şi ascultă-mă un pic.” Ea s-a întors. “Cu siguranţă au făcut o greşeală… au… încurcat zilele… şi atît. Iar mîine, vei vedea, mîine vor suna şi îşi vor cere scuze şi vei vedea singură cît de mult le va părea rău. Acum… Azi au fost nevoiţi să îşi închidă telefoanele pentru că au fost la film, la… Kung Fu Panda, sau ceva în genul ăsta.”

“Deci tu crezi că s-au dus la Kung Fu Panda în seara asta.”

“Sau ceva în genul ăsta.”

“Şi şi-au închis telefoanele pentru ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi specatori.”

“Sau… Sau… “, a spus el ridicînd un deget. Erau amîndoi lîngă uşa de la dormitor şi lumina slabă ce venea din cameră i-a indus instantaneu un soi de frică iraţională, ca şi cum, dacă cineva ar fi făcut un pas înăuntru, ar fi căzut ca o piatră pînă la buricul pămîntului. A coborît degetul şi a spus: “Îmi pare rău. Nu cred că s-au dus să vadă Kung Fu Panda.”

“Aiurit mai eşti!”

Ea a intrat în dormitor şi, spre surprinderea lui, nu a fost înghiţită de întunecimea camerei şi nu a căzut pînă la mijlocul pămîntului. În schimb, a plutit uşor pe deasupra hăului şi s-a dus la baie. A aşteptat ca uşa să se închidă înainte de a aprinde lumina. A aşteptat-o în bucătărie, aşezat pe podea, o jumătate de oră. “Hei!”, a strigat. Dar de vreme ce nu a primit nici un răspuns, s-a ridicat şi s-a dus în dormitor. Ea era deja în pat, în pijama. Stătea rezemată în capul patului şi răsfoia o altă revistă în lumina de la lampa de pe noptieră. “Ce faci?”

“Mă culc.”

“Păi carnea e încă pe masă, în bucătărie”, a spus el. “Peste tot este mîncare. O lăsăm să se strice? Nu te mai interesează ce s-a întîmplat cu prietenii tăi?”

“Nu mi-e foame”, a spus ea.

“Şi de cînd a devenit răsfoitul revistelor o activitate vitală?”

“Ai avea vreo sugestie mai bună?”

“Nu ştiu. Probabil ar trebui să mergem la ei acasă, să vedem dacă sînt acolo!”

“Trebuie să aştept aici, în caz că sună cineva de la spital, sau în cazul în care vor ajunge totuși…”

S-a aşezat pe marginea patului. Şi-a sprijinit capul în mîini. Nu era nici un zgomot în afară de cel făcut de întorsul paginilor lucioase ale revistei. Doar înauntru, în fundul urechilor, pîlpîitul constant şi calm al inimei.

“Hmm… Dacă vrei, pot să mă duc eu pînă la ei.”

“Şi ce ai de gînd să faci, Superman-ule? Omule de Oţel? Te-ai pune imediat la volanului Maşiniei Absolute şi vei căuta pericolul cel mare?” El a privit-o nedumerit.

“Păcat că nu pot avea un copil”, a spus ea. “Dacă ar fi fost vreodată răpită, ai fi fost un tată perfect, sărind în ajutorul ei.”

“Ajutorul ei? Al ei?”

“A… îmi dau seama că, pentru tine, ar fi mai important să ai un fiu, nu-i aşa? Cum altfel vei putea să îi transmiţi talentele tale masculine de neegalat, de superhero?” El s-a ridicat de pe pat.

“Vrei să mă duc pînă la dînşii sau nu?”

A fost la ei acasă de vreo cîteva ori. De data asta tot blocul era slab iluminat, aproape întunecos. Apartamentul lor e mărişor, cu un plan complicat şi camere ce par a năvăli una după alta fără o logică uşor de priceput. A făcut un pas înăuntru şi, din hol, a putut vedea prima cameră pulsînd în lumina lumînărilor. A văzut siluete mişcîndu-se de ici colo. Încă vreo cîteva în camera din dreapta, altele ieşind sau intrînd în bucătărie, vorbind, rîzind. Şi-a dat seama că nu l-a recunoscut pe bărbatul care i-a deschis uşa.

“E o petrecere aici?”, a întrebat.

“Vecin?”

“Nu. Prieten.”

“Berea e în frigider”, a spus bărbatul. A închis uşa şi s-a prezentat. Au dat mîna unul cu altul iar apoi bărbatul a dispărut. Vocile au devenit mai ascuţite şi mai clare decît le auzea el de pe scări, cînd credea că vin de la vreun alt apartament. A rămas în hol aproape un minut iar apoi, încet, a luat-o către bucătărie. Şi aici lumina era scăzută. Lumînările aruncau umbre pe aplicele cromate şi pe tigăile şi oalele atîrnate deasupra aragazului. Oamenii, cîte doi sau cîte trei, stăteau de vorbă rezemaţi de blatul de marmură neagră. Cineva a deschis frigiderul. Lumina telescopică, strălucitoare a dat buzna în cameră, stricînd pentru o clipă atmosfera. “Asta e ultima? Nemernicule!”, a spus cineva. Cel adresat a mimat că îi dă cu sticla în cap. Apoi au mimat împreună o scenă de bătaie cu pumnii, pe fundalul căreia a părăsit bucătăria şi a început să inspecteze şi celelalte camere. Nu cunoştea nici un musafir. Îi venea greu să desluşească mare lucru în lumina aia slabă iar mulţi din cei prezenţi luînd parte la discuţii începute cu mult timp înainte, stăteau cu spatele la el. Nu avea de gînd să se apuce de bătut pe umăr şi să se bage şi el în cine ştie ce conversaţie. Se simţea conștient de sine în ciuda anonimităţii oferită de semi-întuneric. A regretat faptul că nu şi-a luat o bere cît a fost în bucătărie, nu doar pentru că trecuse o vreme de cînd a băut ceva iar un pic de alcool e de obicei de ajutor în astfel de situaţii, dar şi pentru că avînd o bere în mînă s-ar fi amestecat mai uşor cu ceilalţi. S-a oprit lîngă şemineul în care ardeau nişte butuci de ceramică, învăluiţi de limbi de foc albastre, împrăştiind o căldură uscată, fără vlagă. Nici urmă de fum sau de cenuşă. Doar o pîlpîire monotonă, decorativă. S-a uitat la flăcări pînă l-au durut ochii, lăsînd vocile din spatele său să se adune într-un amalgam de sunete, un zumzăit anost. Cînd şi-a ridicat din nou capul, i se părea că toată lumea e cuprinsă de flăcări, ca şi cum focul continua să ardă ca un paravan îndărătul căruia abia putea desluşi corpurile celorlalţi oameni. A aşteptat ca vederea să-i revină la normal, dar imediat a auzit o voce cunoscută spunînd: “Ia te uită pe cine avem aici!” A dat din ochi în speranţa de a vedea mai bine mai repede, lucru care a ajutat şi apoi a spus: “Ben?”

“Lauren şi cu mine chiar ne întrebam pe unde aţi fi”, a spus Ben.

“Am avut ceva treabă în seara asta”, s-a auzit spunînd.

“Unde e Amy?”

“Acasă, din păcate. Nu se simte prea bine.”

“Oh… “, a spus Ben. “Gripă?”

“Ceva ca gripa”, a spus el. “Unde e Lauren?” Ben s-a uitat în jur, ca şi cum ar fi încercat să o găsească pe Lauren. Apoi s-a apropiat de el şi a spus în şoaptă: “Ascultă aici, la stînga ta, la ora zece. Te voi ghida, clar?” Ben a întins mîinile către el, cu bere cu tot şi l-a întors puţin. “Acum e la ora doisprezece, exact în spatele meu. O vezi? Ştii cine e?”

“Da. E frumoasă.”

“Frumoasă, zici? Ai cumva idee cine e?”

“Habar nu am. Nu cunosc pe nimeni de-aici.”

Înainte de a putea studia femeia mai pe îndelete, a simţit o mînă pe brațul său. Judecînd după delicatețea atingerii era o mînă de femeie, iar cînd și-a întors capul nu a fost surprins: “Hei!” a spus el “Știi că v-am căutat peste tot?”

“Așteaptă, Ben” a spus ea. “Îți aduc imediat ceva de băut.” S-a întors de la Ben și i-a spus lui “Vrei să mă însoțești, te rog?” Acum și-a pus mîna la spatele lui și l-a ghidat ușor, dar mai rapid decît a fost el în stare să meargă mai înainte, prin toate camerele.

“Ce naiba e asta?” a întrebat el. “V-am căutat peste tot, toată noaptea iar voi dați o petrecere?”

“Hei… Mi-ați promis că mă veți aștepta!”, a spus unor invitați care s-au întors spre ea aproape instantaneu.

“Nu-ți fă griji, nu am să o spun fără tine!”, a răspuns un bărbat, iar cineva a început să rîdă. S-a reîntors cu un zîmbet ce a dispărut într-o clipă.

“Hei!” a spus el din nou. “Ai auzit ce-am spus?”

“Poți aștepta o clipă, te rog?” i-a răspuns.

“Unde mergem?”

A ajuns cu el în hol. A dat pe gît lichidul din pahar și l-a pus pe jos.

“Nu crezi că ar fi mai bine să nu bei?”

“E doar un suc de afine.” Apoi a deschis ușa și au ieșit. A așteptat pînă s-a închis ușa în spatele lor și apoi a întrebat: “Cine te-a invitat la petrecere?”

“Cine m-a invitat? Nimeni nu m-a invitat. Voi ați fost invitați să luați masa cu noi în seara asta. Și ne-ați lăsat să vă așteptăm ca fraierii.”

“Îmi pare rău, dar nu am avut nici un plan să ne întîlnim.”

“Ba cred că da. Ne-am străduit să facem ceva bun: am cumpărat niște carne scumpă, am gătit tot felul de chestii și vin aici și văd că voi sînteți în toiul unei petreceri.”

“Și ce crezi: de ce am face o petrecere dacă am fi avut planuri comune în seara asta?”

“De ce nu am fi primit o invitație dacă ați fi avut o petrecere?”

A rămas fără replică. Lumea o credea frumușică dar avea niște obraji puhavi și o gură ușor bosumflată, ce l-a deranjat chiar de la început, deși fără să vrea. La început s-a chinuit să îi placă de ea, dar nu putea să nu asocieze gura ei cu cea a copiilor răsfățați; iar vocea ei… nici asta nu i-a fost de ajutor. La fel, nici cuvintele ce ieșeau din gura ei nu erau mare lucru. Îi părea rău deja de copilul care era pe drum.

“Deci nu ai un răspuns la întrebarea mea, nu-i așa?”

“Dă-mi voie să te întreb ceva.” Gura îi tremura ușor. O mină aspră, de-a dreptul urîtă. “De ce te prefaci că îți pasă de noi? De ce ne invitați la petrecerile voastre, deși toată lumea știe că nu îți place de noi, că, în afară de dispreț nu ai avut nimic pentru noi încă de cînd ne-am cunoscut?” A rămas surprins de promptitudinea întrebării. A fost cît pe ce să intre în discuție, să întrebe de unde ar putea ști cu certitudine că nu îi place de ei. Dar în schimb a spus altceva:

“Pentru Amy.” A rămas tăcută. “Dacă ai întrebat, ai aflat…”

“La petrecerea noastră poți veni doar dacă ești invitat” , a spus ea. “Și pe voi nu v-am invitat dinadins.”

“Așadar nu m-ai invitat pe mine, şi nu ai invitat-o pe Amy, prietena ta din copilărie - Amy… dar l-ai invitat pe Ben?”

“Am făcut cunoștință cu Ben la voi.”

“Știu foarte bine unde v-ați cunoscut.”

“Iar eu mă înțeleg foarte bine cu Lauren.”

“Poți să îmi spui cine era femeia aia?” a intrebat el.

“Care femeie?”

“Femeia care era în fața mea cînd vorbeam cum Ben mai înainte.”

“Cred că nu m-ai înțeles prea bine.”

“OK. OK. Las-o baltă. Am înțeles. Nu vreți să vă fiu oaspete. Nici o problemă. Sînt aici doar pentru Amy. Era atît de amărîtă că nu ați venit… Ce aș putea să îi spun acum? Ce aș putea să îi spun, știind că nu ați venit la noi pentru că voi ați trîntit ditamai petrecerea și, în plus, în mod specific, nu ați invitat-o și pe ea?” Ea l-a privit îndelung. Cu brațele încrucișate și cu capul puțin dat pe-o parte, ca și cum s-ar fi certat cu iubitul ei. Dar fața îi devenise deodată calmă și inexpresivă.

“Ai vrea să știi ce cred eu despre tine?” a întrebat.

Îi venea greu să deslușească ce anume ascundea fața ei atît de calmă, plată, monotonă. Habar nu avea ce îi trecea prin cap. Ca și cum o cu totul altă persoană i-ar sta în față.

“Cred ca Amy a făcut o greșeală imensă căsătorindu-se cu tine. Am încercat să o avertizez, dar nu am putut să îi schimb părerea. Eu nu mai am nimic în comun cu Amy. Absolut nimic. Și chiar dacă îmi pare rău, trebuie să îți spun că singurul care e vinovat de cum stau lucrurile ești chiar tu. Și cînd te gîndești că acum stau de vorbă cu tine, despre tine și mă gîndesc la faptul că ea va trebui să-și trăiască tot restul vieții alături de tine… tot restul vieții… ah… mi se rupe inima!”

El începuse deja să o ia din loc. S-a oprit și s-a întors spunînd: “Niște barbari! Și tu și Scott. Amîndoi, niște barbari!” Apoi și-a continuat drumul.

“Să nu mai vii niciodată pe aici!” a strigat în urma lui. “Și nici să nu ne suni. Nici azi, nici mîine, niciodată!”

“Oh… abia aștept să ajung acasă să îi spun lui Amy. Ce se va bucura!”

“Din păcate, nu-mi mai pasă!”

A luat un taxi înapoi și pe drum a nu a încetat să se gîndească la scena ce tocmai avusese loc. Dădea din cap, scrîșnea din dinți. Nu putea crede ce i-a fost dat să audă. Nu putea crede atrocitatea cuvintelor ei, agresivitatea și finalitatea acestora. Abia dacă lua în seamă oraşul şi străzile pe care îl ducea taximetristul. Nu vedea nimic în afară de gura ei și de inexpresivitatea acesteia. Nu auzea nimic în afară de izbucnirea ei verbală. Iar asta îl agasa, îl enerva și mai tare. Cînd a coborît din taxi se mai calmase puţin. Lucru rău pentru că exact acum voia să fie furios, voia să poată izbucni şi el. Aşa că s-a gîndit la bucătărie, aşa cum a lăsat-o înainte de a pleca, cu vasele în chiuvetă, cu carnea pe tocător, începînd să se strice. Abia aştepta să aibă această imagine din nou în faţa ochilor. De cum a intrat, a strigat-o pe Amy. S-a dus direct în dormitor. Aşternutul era dat deoparte în jumătatea ei iar revista pe care o citise mai înainte era aşezată pe plapumă. S-a uitat repede la baie înainte de a părăsi dormitorul. A mers de colo colo prin apartament, aprinzînd toate luminile. Pe drum către bucătărie s-a uitat în garderobă la paltoanele şi gecile atîrnînd pe umeraşe: totul era în ordine. În bucătărie nu a avut loc nici o schimbare în ultimele ore. Se vedea din nou pe sine, cel din viitor, cel despre care a vorbit atît de des, cel a cărui existenţă a considerat-o imposiblă. Simţea că ameţeşte. S-a sprijinit de masa din bucătărie. Voia neapărat să îi spună prin ce a trecut. Distracţia nemiloasă. Răsplata mizeră. Vergheta şi inelul ei cu diamant erau încă pe masă, acolo unde le-a aşezat cînd s-a apucat de gătit. S-a reîntors în dormitor şi a decoperit-o ascunsă sub plapumă, în partea celalaltă de pat, cu spatele către el. Copleşit de bucurie, s-a dus către ea şi, în lumina ce se strecura printre jaluzele, a văzut că avea ochii deschişi. Nu se uita la el deşi, cu siguranţă, ştia că era acolo. S-a sprijinit de perete. Ea clipea în continuare cu privirea pierdută, rătăcită.

“Erau acasă”, a spus el şi a aşteptat puţin, să fie sigur că ea a înţeles ce a spus. “Tot timpul ăsta, ei au fost acasă.” Ea a închis ochii. El a început să pregătească, în gînd, toată povestea. Voia să înceapă cu primele semne ale petrecerii pe care oricine le-ar fi descoperit încă de pe casa scării. Cu o mişcare precisă, lipsită de afecţiune, ea tocmai şi-a şters o lacrimă apoi şi-a întins mîna de-a lungul trupului. Nu se aşteptase să o vadă plîngînd. S-a gîndit la cîte griji şi-a făcut, la cît de mult suflet a pus în pregătirea bucatelor şi a întregii seri. S-a aşezat pe marginea patului, alături de ea. “Dormeau, pur şi simplu. Am sunat o veşnicie pînă i-am trezit şi pînă au deschis. Ea şi-a cerut scuze. Şi-a cerut mii de scuze.” Ea s-a sculat din pat şi a părăsit dormitorul. Rămas singur pe neaşteptate, simţea că se scufundă între aşternuturi, în goliciunea imensă din jurul său. A strigat-o dar nu a primit nici un răspuns. A strigat-o din nou. S-a gîndit să se ridice şi să o caute, să meargă la ea, dar ştia că lucrul ăsta de obicei nu e cu folos. O auzi scotocind prin şifonier. În semi-întuneric îşi fixase privirea pe lampa de pe plafon. Ea a revenit în dormitor şi a aprins lumina. El a strîns din ochi, orbit, și și-a întors capul. După cîteva clipe și-a dat seama că ea tocmai a pus o valiză pe pat și acum o deschidea.

“Ce faci?” a întrebat. Nu-i venea să creadă ce vedea. Făcutul valizei, un lucru cît se poate de normal, i se părea acum complet inacceptabil. Era, în același timp, dramatic și zadarnic. Unde și-a pus în cap să meargă?

“Nu fi ridicolă!” a spus. “Te rog oprește-te. De ce crezi că toată povestea asta are ceva de-a face cu mine?” Ea și-a mai domolit avîntul. A pus vreo cîteva lucruri în valiză și, cu un gest furios deși fără vlagă, a aruncat o pereche de ciorapi înauntru. Părea să își dea seama că ceea ce făcea era ceva cumplit, dar nu vedea nici o alternativă, nimic care să fi fost normal sau cel puțin imaginabil. A rămas nemișcată în fața bagajului.

El s-a sculat din pat și a luat-o în brațe.

“A uitat doar. Nimic mai mult. Pur și simplu, a uitat. Doar știi cum e.” Ea a început să plîngă. Și-a lăsat capul pe umărul lui și plîngea încet, udîndu-i cămașa.

“Ce-am făcut să merit viața asta?”, a întrebat. Și-a lăsat brațele să îi cadă pe lîngă corp, extenuată. A plîns ca și cum el nu o mai sprijinea, ca și cum el nu mai era în aceeași cameră cu ea, ca și cum el nu mai era în aceeași lume cu ea.

*

(Textul a apărut în The New Yorker, 11 aprilie, 2008)