Prima dată cînd mi-am înșelat soțul, se împlinise exact o săptamînă de la moartea mamei. Eram într-o cafenea în Minneapolis. Mă uitam la un bărbat ce mă fixa deja de ceva timp. Era puțintel grăsuț, cu părul negru, tuciuriu și cu pielea atît de albă încît ai putea crede că se dădea cu pudră. S-a ridicat de pe scaun și a venit către mine. S-a așezat fără să îmi ceară voie. M-a întrebat dacă am o pisică acasă. Cu mîinile încleștate m-am sprijinit de masă tremurînd, neștiind ce voi face în continuare. Eram vulnerabilă, fragilă, smintită de durere. Eram gata să fac orice.

– Da!, i-am spus.

– Eram sigur, a continuat el domol, fără să își ia ochii de pe mine. Am început să-mi învîrt inelele pe degete. Purtam două verighete – pe a mea și pe a mamei. Am început să o port pe a ei imediat după ce a murit. Nu era mare lucru – o verigheta normală, groasă, de argint împletit.

– Mi-am dat seama că ai o pisică după felul cum arăți.

– Și cum arăt?, l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns. A continuat să se uite la mine, ca și cum… m-ar cunoaște complet, ca și cum ar fi deja stăpîn pe mine. Eram sigură ca ar fi putut să fie un criminal, un ucigaș chiar.

– Ești adultă?, m-a întrebat şovăitor.

Habar nu aveam ce anume voia să știe. Nici acum nu știu. I-am spus că da.

– Atunci dovedește-mi că ești și fă cîțiva pași cu mine. Am părasit cafeneaua la brațul său. Pe genunchi aveam două vînătai îngrozitoare. Le-am căpătat în camera de spital a mamei, prăbușindu-mă după ce am vazut-o zăcînd moartă. Iar lui îi plăceau vînătăile mele. Chiar le admirase mai înainte, în cafenea. Din cauza lor a vrut de fapt să intre în vorba cu mine. În plus, îi plăceau și cizmele mele. M-a crezut captivantă. M-a crezut matură. Aveam douăzeci și doi de ani. El era mai în vîrstă. În jur de treizeci de ani, probabil. Nu l-am întrebat cum îl cheamă. Nici el nu m-a întrebat. Am mers cu el pîna la o parcare, în spatele unui bloc. S-a oprit brusc și m-a împins cu spatele către un zid roşu de cărămizi și m-a sărutat. Numai că nu m-a sărutat. M-a mușcat. Mi-a mușcat buzele atît de tare încît mi-a venit să strig. Și am strigat.

– Pizdă mincinoasă, mi-a șoptit la ureche. Nu ești adultă!

M-a îmbrîncit şi a plecat. Am rămas înțepenită, nemișcată, zăpăcită. Am simțit sîngele care mi se aduna domol în gură. Am simțit lacrimile ce-mi umezeau ochii. “O vreau pe mama. Mama e moartă.” Gîndurile astea le aveam la fiecare oră, în fiecare zi, deja de mult timp – “O vreau pe mama. Mama e moartă.” A fost doar un sărut. De fapt, nici măcar sărut n-a fost. Dar a fost, cu siguranță, o răscruce. Cînd eram copil am văzut o frunză care s-a deschis în fața mea, dintr-o singură mișcare. Mai întîi a fost ca un pumn și o secundă mai tîrziu a fost ca o palmă. N-am putut să uit vreodată lucrul ăsta de vreme ce așa de mult s-a petrecut așa de repede. Ce mi s-a întîmplat acum fost la fel – ceva s-a terminat și altceva a început: viața mea de desfrînată. Din momentul în care mama a fost diagnosticată cu cancer Mark (soţul meu) şi cu mine am suspendat, în mod tăcut, orice relaţie sexuală. Cînd mama a murit, şapte săptămîni mai tîrziu, nu suportam nici măcar ca el să mă atingă. Îmi venea să plîng de fiecare data cînd mîinile sale încercau să mă dezmierdeze. Încerca să mă satisfacă în cel mai delicat mod posibil fără să aştepte nimic în schimb. Niciodată nu mă făcea să simt că trebuie să ajung la orgasm. Uneori, în timp ce mă lungeam într-o cadă cu apă fierbinte, el venea și mă mîngîia. Voia doar să îmi aline durerea, să îmi fie bine, măcar puţin mai bine. Mă iubea mult și a ţinut la fel de mult la mama. Amîndoi eram nespus de tineri, nespus de fericiți, nespus de îndrăgostiți iar el doar voia să mă ajute. “Nu, nu, nu…”, spuneam. Uneori chiar mă linișteam, închideam ochii şi încercam să mă relaxez. Respiram adînc și încercam să simulez un orgasm. Mă întorceam pe burtă ca să nu trebuiească să îl privesc. El mă penetra și eu plîngeam incontrolabil.

– Dă-i mai departe, îi spuneam. Mergi pînă la capăt! Dar el nu voia… Nu putea… De vreme ce mă iubea aşa de mult. Chiar asta era, în mod misterios și nefericit, problema noastră. Eu o voiam pe mama. Nu e de așteptat să ne dorim mamele în felul ăsta, cu o asemenea intensitate ardentă, aproape sexuală. Puţin mă interesa însă lucrul ăsta. Eu voiam să fiu alături de ea și dacă asta nu era posibil, atunci nu aveam chef de nimic altceva. Nu puteam să mă bucur de nimic, nici măcar pentru o clipă. Eram deznădăjduită, agonizam, eram devastată de moartea ei. Nu aș putea să fiu fericită sexual fără a contesta, fără a nega realitatea. Altfel, ar însemna să o înșel pe mama, să nu îi mai fiu loială, să nu mai fiu devotată eroinei mele, o mamă ce a avut curajul să iasă dintr-o relație nefericită pe cînd eu aveam doar cinci ani. S-a recăsătorit șase ani mai tîrziu. Tatăl meu vitreg a iubit-o și el; a fost un soț bun timp de zece ani, dar la puțin timp de la moartea ei, s-a îndrăgostit din nou de altcineva. Noua sa prietenă și cele două fete ale ei s-au mutat în casa mamei, i-au dat jos pozele de pe pereți, au desființat-o pur și simplu. Voiam ca tatăl meu vitreg să fie şi el genul de om care suferă, care nu poate să facă un pas fără mama, căruia amintirea ei să-i rămînă mereu în suflet. Iar dacă el nu a fost în stare de aşa ceva, atunci eu va trebui să fiu. Putem să ne afundăm în basketball, în buddhism, sau Star Trek, sau jazz dar nu avem voie să fim triști cu profunzime. Ne este, pur și simplu, interzis lucrul ăsta. Suferința e ceva de care trebuie să ne distanțăm. De fapt, asta ne sfătuieşte toată lumea și sîntem încurajați să evoluăm, să uităm… Nenumărați prieteni cu intenții bune de altfel, sau membri îndepărtați ai familiei, lucrători la spital, chiar și străini pe care i-am întîlnit la petreceri mi-au repetat cele cinci stagii faimoase ale suferinței: negarea, furia, tîrguiala, deznadejdia şi acceptarea. Nu-mi venea să cred cît de mulți oameni știu aceste lucruri și cît de adînc acest mod unic de a înțelege suferința a penetrat conștiința noastră culturală. Și nu doar se așteptau ca eu să trec prin toate aceste stagii dar, de asemeni, se așteptau să le experimentez exact în această ordine și pentru perioade de timp deja bine stabilite. Nu am negat. Nu am fost furioasă. Nu m-am tîrguit, nu am fost deznădăjduită și nici nu am acceptat. Am futut. Am supt. Nu pe bărbatul meu ci oameni pe care îi cunoșteam prea puțin sau aproape deloc. Doar aşa mi-am găsit tihna. Oamenii cu care m-am culcat nu aveau nume ci titluri: Ghidul Montan Cu Păr Cărunt, Adolescentul Mexican Care Era Încă Fecior, Fermierul Organic Ce Obişnuia Să Fie Gay, Poetul Tăcut Şi Pervers, Fizioterapeutul Ce Eşua Dar Încerca Mereu, Cowboy-ul Texan Grozav De Gras, Absolventa De La Juilliard Rămasă Fără Slujbă, Bateristul Destul De Celebru. Majoritatea erau bărbați. Unele erau femei. Cînd eram cu ei nu eram in doliu. De fapt nu eram eu însămi. Eram fericită, sexy, amuzantă. Eram sălbatică și enigmatică și extrem de pricepută în pat. Nu-mi păsa de ceilalți sau de propriile orgasme. Nu ne-am destăinuit unul altuia. I-am întrebat uneori despre viața lor și ei mi-au spus totul, fără să mă întrebe mare lucru. Și, neștiind nimic despre mine, fiecare credea că era îndrăgostit de mine, în mod fulgerător și nebunesc. Am făcut ce am făcut cu oamenii ăștia și apoi am revenit la Mark, acasă, cu genunchii amorțiți, cu ochii jilavi și obosiți dar jovială, bucuroasă. “Trăiesc”, îmi spuneam aflîndu-mă în starea aia post-coitală năucitoare. Moartea mamei m-a învățat să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima – așa reuşeam să mă amăgesc, agățîndu-mă de clișeul ăsta elementar dar, în același timp, neverosimil. Nu mi-a venit în cap să mă întreb – ce-ar fi dacă această zi este, într-adevăr, ultima mea zi? Mi-aș fi dorit să o petrec sugînd-ul pe Bateristul Destul De Celebru? Nu mă întrebam așa ceva pentru că nu gîndeam. Orice îndeletnicire reflectivă mă făcea doar să realizez din nou că nu voiam să continui să trăiesc fără mama. Am mințit. Uneori i-am mințit pe cei cu care mă culcam (unii dintre ei, dacă ar fi știut că sînt căsătorită cu siguranță nu ar fi vrut să aibă de-a face cu mine). Dar cel mai des l-am mințit pe Mark. Nu mă bucura ce faceam. Îl iubeam și voiam să fac dragoste doar cu el, dar ceva în mine nu îmi dădea pace. Devenise aproape un obicei – ne trezeam în miezul nopții făcînd dragoste. Ne trezeam dintr-un somn profund simțindu-ne corpurile umede, încordate și puse pe treabă. Întîlnirile noastre sexuale nu durau mult. Vreo jumătate de minut, probabil. Și amîndoi aproape ajungeam la orgasm. Era intens, puternic, straniu si suprareal, sumbru amuzant și, în cele din urmă, deprimant. Nu știam cine începea. Nu ne aduceam aminte cine s-a trezit mai întîi, cine l-a căutat pe celălalt. Era o frîntură de pasiune și amîndoi ne agățam cu disperare de ea. O vreme ne-a fost de ajutor. Ne place să spunem lucrurilor pe nume. Probabil din cauza asta sînt așa cum sînt. Încercăm să dăm nume, să identificăm și să definim cele mai misterioase lucruri: sex, dragoste, casătorie, monogamie, infidelitate, moarte, suferință. Ne dorim ca aceste lucruri să fie puse în ordine, să aibă o logică internă; ne dorim ca ele să fie legate unele de altele. Vrem ca atunci cînd ne înșelăm soțul sau soția să însemne că nu mai vrem să fim căsătoriți. Vrem ca atunci cînd o persoană iubită moare trebuie să trecem prin niște stări, ca o cursă cu obstacole la sfîrșitul căreia să ne regăsim fericiți, mulțumiți, intacți, neschimbați. După ce a murit mama, toți cunoscuții voiau să îmi povestească despre cea mai traumatizantă despărțire sau despre toate cunoștințele lor care nu mai erau în viață. Am ascultat o lungă și zguduitoare poveste despre o prietenă care s-a mutat pe neașteptate la Ohio. Am ascultat povești despre bunici si prieteni vechi și vecini care nu mai sînt printre noi. Mi-au fost, toate, din păcate, de foarte puțin ajutor. Uneori, am dat peste oameni care, trecînd printr-o experiență asemănătoare cu a mea, au început să se gîndească că nu mai are rost să trăiască. Şi îi recunoşteam imediat. Îi recunoșteam după postura pe care o aveau, după felul în care priveau atunci cînd vorbeau, după felul în care îşi ascundeau emoţiile. Oamenii aceștia mă consolau nețărmurit. Mă simțeam conectată cu ei într-un mod profund, ca și cum am fi fost cu toții membri ai unui trib încă nedescoperit. Este surprinzător însă cît de puţini sînt gata să trăiască aşa. Acum nu se mai moare ca pe vremuri. Copii supraviețuiesc și devin adulți, femeile nu mai mor la naștere, bărbații nu mai mor la muncă. Scăpăm de gripă, de infecții, de cancer și de atacuri cardiace. Continuăm să traim: 80, 90, 103 de ani. Trăim și la extrema cealaltă – copii născuți prematur sînt protejați, ocrotiți, călăzuiți către viață. Mama mea a trăit 45 de ani și nu a pierdut pe nimeni apropiat. Desigur, a cunoscut mulți oameni care au murit, dar pe nimeni care să o facă să abandoneze viața, să nu mai vrea să trăiască. Și, în plus, mai este o diferență – moartea cuiva nu e același lucru cu lipsa prietenei ce s-a mutat la Ohio. Suferința nu este ceea ce simți la o zi după înmormîntarea vecinului, cînd îţi dai seama că eşti deodată foarte trist. Nu e decent să facem asemenea distincții. Ne purtăm ca și cum orice trecere în neființă, orice deces ar însemna acelaşi lucru. De fapt, nu am fi americani dacă am privi lucrurile altfel: la urma urmei, trăim într-o democrație a durerii. Fiecare emoție trăită e validată și judecată în același mod. Fiecare emoție este la fel de importantă ca oricare alta. Ce anume ne determină să refuzăm cuantificarea iubirii, a pierderii, a suferinței? Tradiția evreiască ne spune că cineva este îndreptățit să fie în doliu, să jeluiască atunci cînd unul din următoarele persoane se duc dintre noi: tatăl, mama, sora, fratele, soțul, soția, fiul sau fiica. Dar definiția asta este imperfectă și nereprezentativă pentru viața pe care o ducem azi (deși nu știu dacă a fost într-adevăr vreodată perfectă). De exemplu, ea nu include membrii unei eventuale familii vitrege, iubiții care sînt împreună o lungă perioadă de timp, membrii unei familii virtuale alcătuită din prietenii foarte apropiați. În plus, deşi bine intenţionată, îi include pe cei cu care sîntem înrudiți prin sînge dar pe care niciodată nu i-am iubit cu adevărat. Fără îndoială, pentru majoritatea celor dintre noi, lista asta de opt persoane este exhaustivă. Iubim și ţinem la mulţi oameni însă doar moartea cîtorva ne-ar împinge să credem că viața nu mai are rost să fie trăită. Ce-ar fi dacă ne-am imagina o barcă în care am putea lua, să spunem, doar patru oameni iar restul lumii, toți cei pe care i-am știut şi iubit vreodată vor trebui să dispară pentru todeauna. Pe cine ai pune în barca asta? Ar fi dureros, dar cît de repede te-ai hotărî: tu și tu și tu și tu – veniți aici, lîngă mine. Toți ceilalți – adio! Ani întregi nu am încetat să mă gîndesc la imaginea asta a bărcii, la dorința de a schimba soarta mamei cu cea a altcuiva, a unei prietene sau cunoştinţe. Aș sta la masă cu ea, m-aş uita în ochii săi și m-aș gîndi: De ce nu ai murit tu în locul ei? Tu – adio!

Nu mă culcam des cu Mark, dar mă culcam lîngă el. Cel puțin, încercam. O visam în mod repetat pe mama. Devenise chiar un motiv. De două sau trei ori pe săptamînă încerca să mă convingă, să mă forţeze chiar să o ucid. Îmi ordona să o omor, iar eu plîngeam și o rugam să nu facă asta, mă aruncam în genunchi și o imploram, dar ea era de neînduplecat. În fiecare vis, ca o fiică bună, acceptam și mă puneam pe treabă. Am legat-o de un copac în gradina noastră, i-am turnat benzină pe cap și i-am dat foc. Am pus-o să alerge pe drumul de țară care trecea pe lîngă casa în care am crescut și am călcat-o cu camioneta mea. Trupul îi rămînea agățat de o bucată de metal de sub camionetă și o tîrîiam pînă cădea. Iar atunci puneam mașina in marșarier și o călcam din nou. Am luat o bîtă mică de baseball și o bătem pînă murea. O îmbrînceam într-o groapă special făcută pentru ea și aruncam cu bolovani și pietre în ea pînă o îngropam de vie. Visele astea nu erau imaginare. Se întîmplau la lumia zilei. Erau filmele documentare ale subconștientului meu și, pentru mine, erau la fel de reale ca viața ce se întimpla în jurul meu. Camioneta era camioneta mea, grădina era grădina noastră, iar bîta de baseball îşi avea locul ei în garderobă, alături de umbrele. Nu mă trezeam din visele astea plîngînd. Mă trezeam strigînd, urlînd. Mark mă îmbrățișa. Îmi punea un prosop umed și rece pe frunte și mă ținea în brațele sale. Am trăit cu visurile astea luni, ani întregi și nu puteam scăpa de ele. Așa cum nu puteam scăpa de infidelitățile mele sau de chinul meu. Ce ar fi trebuit să fac? Ce făceau cei din jurul meu? Nimic altceva decît ce se face de obicei cînd cineva este afundat în durere: au încercat să mă convingă că trebuie să uit, să neutralizez durerea, să îi reduc intensitatea, să o relativizez și prin urmare să îmi dau seama că nu e atît de rău precum cred. Încercăm să îl convingem pe cel care suferă împărtășind propriile experiențe, făcînd comparații inexacte, abuzive și sperînd că vom ieși din impas. Pe scurt, nu luăm în serios natura precisă a pierderii cuiva apropiat pentru că nu ne stă în putință să schimbăm nimic și, prin ignorare, încercăm să deposedăm moartea de sens, de gravitate, de puterea sa înspăimîntătoare. Prima persoană pe care am cunoscut-o și care a murit a fost o prietenă de-a mamei, Barb. Barb avea vreo treizeci și ceva de ani la vremea aia, eu doar zece. Avea părul castaniu, lung pînă la umări și o piele netedă, albă ca o bucată de săpun. Era înaltă, cu un corp osos, cu articulaţii proeminente, un nas lunguieţ şi noduros, cu şolduri late, cu o bărbie prea alungită pentru a fi frumoasă. Barb s-a urcat într-o zi în mașina sa și a pornit motorul. Mașina era parcată în garaj iar ușile de la garaj erau închise și a înfundat pe țeva de eșapament o șapcă de la Minnesota Vikings. Mama mi-a explicat toul în amănunt – șapca, statul în mașină în timp ce ușile de la garaj erau dinadins închise, etc. Eram mai mult curioasă decît tristă aflînd detaliile. Dar în lunile ulterioare m-am gîndit la Barb destul de des; începusem să îi duc dorul. În mod nefiresc, imaginea pe care o avem despre conexiunea cu ea lua treptat amploare. De curînd, o altă cunoștință a murit: era tînar, frumos, avea un spirit liber și era un pictor minunat. A luat-o pe jos de-a lungul coastei Oregonului și nimeni nu a mai auzit vreodată de el. De-a lungul vieții am mai cunoscut și alți oameni care au murit. Unii dintre ei au murit așa cum sperăm cu toții să murim – bătrîni, mulțumiți, la timpul lor. Alții, dimpotrivă – s-au sinucis, ori au fost omorîţi, ori au murit în accidente, ori au suferit de vreo boală incurabilă şi au murit încă tineri. Moartea acestora din urmă m-a făcut tristă, m-a înfricoșat, m-a supărat. Am ajuns să pun sub întrebare echitabilitatea vieții, existența lui Dumnezeu, natura însăși a existenței mele. Dar nu m-a făcut să sufăr. Nu m-a făcut să cred că viața nu mai are rost să fie trăită fără ei. De fapt, prin moartea lor m-am simțit oarecum mai aproape de ei, nu pentru că eram îndurerată ci pentru că mă simțeam oarecum mai aproape de ceva interesant. Pentru că e interesant să fii într-un restaurant chinezesc și să vezi un poster pe ușa principală cu fața zîmbitoare a unui bărbat pe care îl cunoşti şi care ştii că e un pictor minunat. E interesant să poți spune – El e o cunoștință de-a mea! – și să simți că faci parte din ceva important și mare și formidabil. Cu cît mai multe relații similare avem, cu atît sîntem mai interesanți. Cu toate astea, nu a fost nimic interesant pentru mine în conexiune cu moartea mamei mele. Nu voiam să mă atașez de acest eveniment. Mă agățam însă de viața ei, de viața ei foarte, foarte interesantă. Cînd a murit era aproape de sfîrșitul studiilor la facultate, la fel ca mine. Am început, de fapt, împreună. Colegiul ei era in Duluth, al meu in Minneapolis. După o viață plină de greutăți și sacrificii, a început, în sfîrşit, să trăiască aşa cum îşi voia. A vrut să absolve șase discipline, dar nu i s-a permis, așa că s-a limitat doar la două. Mama a rămas însărcinată la nouăsprezece ani și imediat s-a măritat cu tatăl meu – un oțelar din Pennsylvania de vest, la vremea în care multe oțelării îşi închideau porţile. El era fiul unui miner, născut, ironic, la vremea cînd minele se închideau una după alta. După trei copii și nouă ani de nefericire mama l-a părăsit. Tata tocmai ne mutase într-un orășel micuț în apropiere de Minneapolis, fiind în căutare de lucru. După divorț, el s-a reîntors în Pennsylvania, dar mama a rămas aici. A fost chelneriță la un restaurant și a lucrat într-o fabrică ce făcea containere mici de plastic folosite pentru depozitarea unor substanțe toxice. Am locuit în complexe de apartamente pline cu familii din care tatăl lipsea, și în care copii își pierdeau timpul stînd pe marginea trotuarelor, în parcarile magazinelor de cartier. Primeam, de la stat, brînză și lapte praf, cartele de mîncare și bani pentru întreținere. După cîțiva ani, mama l-a cunoscut pe tatăl meu vitreg și acesta, ca urmare a unui accident la firma de construcţii la care lucra (a căzut de pe acoperişul unei case) au luat banii primiți drept compensație (douăsprezece mii de dolari) și i-au cheltuit pe toți cumpărînd o parcelă de pămînt de vreo șaisprezece hectare în nordul statului Minnesota. La început nu aveam nic măcar o casă – nimeni nu și-a făcut vreodată casă în zona aceea. Aşa că tatăl vitreg a construit una cu mîna lui. Una mică, cu o singură cameră, izolată cu carton bitumat şi am trăit în ea pînă cînd părinții au construit o casă adevărată din deșeuri de lemn și trunchiuri de copaci pe care i-au tăiat cu ajutorul nostru, al copiilor. Ne-am mutat în casa nouă într-o noapte de Halloween. Nu aveam lumină electrică sau apă curentă sau telefon sau toaletă în casă. Anii au trecut iar mama era fericită, mai fericită decît a fost vreodată. Dar voia mai mult. Chiar înainte de a muri se gîndea că ar vrea să devină un designer de costume sau o profesoară de istorie. A fost mereu interesată de pionierii americani, de conştiinţa animalelor și de femeile ce erau considerate vrăjitoare şi care şi-au găsit moartea arse pe rug. Se gîndea să meargă la universitate dar credea că era prea în vîrstă pentru așa ceva. La sfîrșit nu îi venea să creadă tot ce a realizat, cît de aproape era de obţinerea unei diplome. Și cît m-am chinuit pînă am convins-o să meargă la colegiu! Citea mereu cărți, dar credea că nu este inteligentă. Pentru a se pregăti de viaţa de student, era mereu pe urmele mele de-a lungul ultimului an de liceu. Făcea aceleaşi teme pe care le aveam eu de făcut, făcea cópii după lucrările pe care le dădeam eu în clasă şi scria toate eseurile pe care le aveam eu de scris, citea toate cărţile pe care trebuia eu să le citesc. Îi corectam temele după modelele folosite de profesori în clasă şi, deşi nu primea note prea mari de la mine, la colegiu a reuşit să obţină mereu cele mai bune calificative. A murit într-o luni, în timpul vacanței de primăvară a ultimului an de facultate. După înmormîntare m-am dus imediat la școală pentru ca așa și-a dorit dînsa. Începuse un nou semestru și la mai toate cursurile la care m-am dus am fost rugați să ne introducem și să spunem ce am făcut în timpul vacanței. “Mă cheamă Cheryl”, am spus. “Am fost în Mexico”. Mințeam nu pentru a mă proteja ci pentru că ar fi fost nepoliticos să fac altfel. A spune tuturor ce s-a întîmplat ar fi însemnat să fiu nepăsătoare, să intru în spațiul personal al celorlalți, să impun o emoție violentă într-un loc unde așa ceva nu îsi are rostul. Nu ne-am raportat mereu la durere în felul ăsta. Majoritatea culturilor au o istorie îndelungată și unele mai au încă o practică a ritualurilor de doliu, multe constînd în schimbarea aspectului exterior. Unii se îmbracă în negru, poartă doar un anume fel de bijuterii, își taie părul, își scarifică corpul, își fac tatuaje rituale. Totul pentru a ieşi în evidenţă, pentru a arăta lumii suferinţa prin care ai de trecut. Deși multe din aceste practici au fost uneori restrictive într-un mod de-a dreptul ridicol și nu i-au avantajat mereu pe cei în doliu, au lăsat ceva valoros în urmă. Au făcut vizibilă moartea și au forțat societatea să o accepte aşa cu e. Dacă nu ni se dă ocazia să recunoaștem suferința și să o tratăm ca atare, întreaga durere este pusă pe spinarea celor îndoliați iar noi ceilalți ne uităm în partea cealaltă și așteptăm ca aceștia să se oprească din a fi triști, să uite, să meargă iarăşi înainte, să fie din nou veseli. Și dacă ei nu fac lucrul ăsta – dacă au iubit prea mult, dacă se trezesc în fiecare dimineață gîndinduse că nu mai vor să continue să trăiască – atunci le patologizăm durerea și declarăm suferința lor drept boală. Nu le dăm o mînă de ajutor ci, dimpotrivă, le spunem că trebuie să se ajute singuri. Nimeni nu știa de escapadele mele sexuale. Iar eu tot așteptam să se cicatrizeze rana lăsată de suferinţă sau poate așteptam ca altceva să ma vindece de ele. Au trecut deja doi ani de la moartea mamei dar nu făcusem nici un pas înainte. Ştiam că în starea în care eram nu puteam să continui şi m-am hotărît să îi spun lui Mark adevărul. Lista devenise deja destul de lungă. M-am gîndit bine la ce credeam că trebuie să îi spun, și voiam să o fac cît mai delicat cu putință. Chiar dacă era imposibil, am considerat că a venit timpul. Mark era in camera de zi, cîntînd la chitară. Deși lucra ca organizator pentru o agenție non-profit cu focus pe mediul înconjurător, ambiția sa mare era să devină muzician. Tocmai îsi închegase o trupă și acum lucra la un cîntec nou, descoperindu-l de la un acord la altul. I-am spus că trebuia să vorbesc cu el, să îi spun ceva, ceva dificil. S-a oprit din cîntat și m-a privit fară să-și ia mîinile de pe chitară. Bărbatul acesta pe care l-am iubit ani întregi, pe care l-am iubit îndeajuns pentru a mă căsători cu el, care a fost alături de mine cînd a murit mama și care a avut grijă de mine, care a încercat să îmi satisfacă toate dorințele și care ar fi făcut orice, absolut orice pentru mine, a ascultat cum îi povesteam despre Adolescentul Mexican Care Era Încâ Fecior, Ghidul Montan Cu Păr Cărunt, Absolventa De La Juilliard Rămasă Fără Slujbă. A căzut înainte, în genunchi, cu fața la podea. Chitara căzuse și ea scoțînd un sunet gol, de corzi lovite. Am încercat să îl mîngîi pe spate. A strigat să îmi iau mîinile de pe el. Mai tîrziu, obosit, mi-a mărturisit că, de fapt, ar fi vrut să ma ucidă. Mi-a promis că o va face dacă i-am dat SIDA. Femeile sînt obișnuite ca bărbații să se poarte urît cu ele. Dar eu am încălcat regulile. Chiar și în grupul nostru de oameni cu vederi alternative, înclinați politic spre stînga, hippie, punk-rock, cu afinități artistice și politice, eram privită ca fiind un exemplar din cel mai rău fel de femeie – o prostituată, o mincinoasă, o adulteră, o prefăcută. Și, ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, a trebuit să îi fac asta celui mai bun barbat dintre bărbați, lui Mark, celui ce mi-a fost mereu credincios. Aşa că şi-a luat lucrurile și s-a mutat într-o mansardă. Încetul cu încetul, le-am spus și prietenilor noștri. Perechea înnebunitor de tînără, înnebunitor de fericită, înnebunitor de îndrăgostită, se destrăma. La început nu le venea să creadă. Apoi, s-au înfuriat; cel puțin unii dintre ei. Desigur, din cauza mea. O prietenă foarte bună a luat o poză de-a mea pe care o ținea înrămată în dormitor, a rupt-o în două și mi-a trimis-o prin poștă. O altă prietenă s-a culcat cu Mark. Iar atunci cînd m-am arătat rănită și geloasă din cauza asta mi s-a spus că probabil meritam așa ceva cu prisosință. Nu îmi permiteam să protestez, chiar dacă mă simțeam cu inima zdrobită. Stăteam singură în patul nostru și uneori credeam că voi levita din cauza durerii. Nu ne-am putut hotărî dacă să divorțăm sau nu. Am mers la un consilier relațional cu gîndul că vom fi în stare totuși să reparăm, să salvăm căsnicia noastră. După cîteva luni, am renunțat şi la consiliere și am amînat luarea unei decizii. Mark a început să se întîlnească cu alte femei. A ieșit cu o una din acele femei care, în loc de poșetă, tîrîie în spate un rucksac micuț de tot. A ieșit cu o biologistă care lucra și ca model. A ieșit cu o femeie pe care o întîlnisem și eu, cu mult timp în urmă și care, îmi aduc aminte, făcuse o oală mare cu chili, foarte bun şi gustos și din care am mîncat exact două porții. Viața lui sexuală a reușit, în mod temporar, să mă vindece de escapadele mele. Nu m-am mai culcat cu nimeni și m-am trezit cu o pediculoză groaznică de la o pereche de jeanși pe care îi cumpărasem de la un magazin de mîna a doua. Am pierdut zile întregi nimicind vietățile astea translucente, păduchii ăştia, de pe corpul și din apartament. Iar apoi, femeia cu rucsacul micuț a început să cînte la tamburină în trupa lui Mark. Mi-a fost de-ajuns. Am plecat la Portland unde am vizitat o prietenă și m-am hotărît să rămîn acolo. Am întîlnit un bărbat – un Punk Rocker ce în Curînd va Capitula în Fața Heroinei. Mi-a plăcut oarecum de el. Dar mult mai mult mi-a plăcut heroina. Repede, fără a-mi da măcar seama, aceasta a devenit un obicei. În sfîrșit, mi-am spus. În sfîrșit… Deşi Mark mă ura deja, a venit totuşi în Portland și m-a luat înapoi acasă. A pus pentru mine o canapea într-un colț al camerei sale și mi-a spus că pot să rămîn acolo pînă îmi voi găsi o slujbă și un apartament. Noapte de noapte, întinși în paturile noastre separate, ne certam încercînd să aflăm de ce ne iubim și de ce ne urîm atît de mult. Ne-am culcat împreună o dată. Pentru prima dată, înșela și el pe cineva. Era din nou împreună cu biologista care era și model și o înșela pe ea cu propria sa soție. Hmmm… se gîndea. Oare ce ar însemna asta? Dar nu a fost să fie. Mi-a parut rău. Lui i-a părut rău. Îmi întîrzia menstruația.. Îmi părea foarte, foarte rău. El devenea din ce în ce mai furios. Punk Rocker-ul a reușit să mă lase însărcinată. Acum chiar am ajuns la capătul liniei. Am devenit perechea înnebunitor de tînără, înnebunitor de tristă, înnebunitor de zăpăcită. Mark nu voia să mai ştie de mine. A tras cearșafurile de pe canapea și le-a aruncat pe scări. M-a dat afară. Nu mai puțin de cinci ore am așteptat într-un cabinet aglomerat, așteptînd să îmi vină rîndul la chiuretaj. Era frig. În jur de 13 grade. Cabinetul era plin de femei cu sarcini microscopice, plin de femei înfometate pentru că ni s-a spus să nu mîncăm nimic cu o noapte înainte. Asistentele Ginecologei Extrem de Ocupată nu aveau de gînd să curețe voma noastră de pe podelele cabinetului. În sfîrșit, mi s-a spus să intru într-o cameră. Mi s-a spus să mă dezbrac și să mă acopăr cu un prosop de hîrtie. Mi s-a dat un sîn de plastic pe care trebuia să îl pipăi și să caut, cît mai aveam de așteptat, o umflătură ascunsă undeva înauntru și care să indice cancerul. Am așteptat, goală, pipăind, găsind cancerul în mod repetat. Ginecologa Extrem de Ocupată trebuia să vorbească neapărat la telefon – un apel telefonic de lungă distanță. Așa a trecut o oră. În sfîrșit, a apărut și ea. M-am întins pe masa de operație și am căscat ochii la un poster lipit pe tavan ce prezenta o vilă din epoca victoriană și care era alcătuită din o mulțime de poze în miniatură, poze reprezentînd pe cele mai importante și mai faimoase femei de-a lungul istoriei. Mi s-a spus să stau întinsă și liniștită o bucată de timp și apoi mi s-a spus să ma ridic repede, să îmi pun lenjeria ajutată fiind de o asistentă a Ginecologei Extrem de Ocupată. Mi s-a spus să nu fac sex o vreme îndelungată. Toată chestia m-a costat patru sute de dolari și speram (în naivitatea mea ridicolă) că Punk Rocker-ul ce în Curînd va Capitula în Fața Heroinei va plăti o jumătate. M-am dus acasă, la noul meu apartament. Lumina pulsîndă a robotului telefonic mă informa că am trei mesaje. M-am așezat pe canapea, slăbită, bolnavă, sîngerîndă și le-am ascultat.

Un mesaj era de la Punk Rocker, numai că n-a spus nimic. În schimb a înregistrat o bucată dintr-o piesă aparținînd celor de la Radiohead care declara că: “You’re so fucking special / I wish I was special / But I’m a creep / I’m a weirdo.”

Un alt mesaj era doar un ton de apel care a ținut treizeci de secunde, pentru că persoana care a sunat a închis.

Ultimul mesaj era de la Mark, întrebînd cum mă simțeam.

Au trecut trei ani de la moartea mamei. Acum am douăzeci și cinci de ani. Intenționasem ca la vîrsta asta să am și eu un titlu – Scriitoare Incredibil de Talentată, Briliantă și Plină de Succes. În planurile mele, eu eram una din acele femei ale căror poză în miniatură era plasată în mod rafinat într-un poster reprezentînd o vilă victoriană, în așa fel încît generații viitoare de femei vor putea să o admire în timp ce cervixul fiecăreia era dilatat forțat de vîrful unui tub de plastic, poate de mărimea unui pai, care sorbea din ele începuturile de copii. Nu eram nici măcar în apropiere de țelul meu. Eram doar o movilă de rahat. Am lăsat studiile baltă, chiar dacă mama și-a dorit asta foarte mult. M-am lăsat dusă cu valul în ultimul semestru dar pînă la urmă nu am luat licența, pentru că nu am scris o lucrare – trebuia să scriu un eseu de cinci pagini despre o povestire de-a lui Gogol, intitulată – Nasul. E o poveste vioaie despre un bărbat care se trezește într-o dimineață și află cu stupoare ca a rămas fără nas. Și nu doar atît – nasul s-a îmbrăcat în hainele sale, i-a luat caleașca și s-a dus la plimbare prin oraș. Iar bărbatul cu pricina reacționează așa cum oricare om ar reacționa – se pune pe căutat. Mie mi s-a părut a fi o poveste absurdă și incomprehensibilă. Cine a mai auzit una ca asta – să rămîi fără nas, să te părăsească nasul. Mi s-a sugerat să nu mă opresc la lipsa de realitate a poveștii. Mi s-a spus că povestea este de fapt despre vanitate, pretenții și oportunism în Rusia secolului al nouăsprezecelea. Alternativ, aș fi putut la fel de bine să interpretez această poveste drept un comentariu asupra impotenței sexuale masculine sau a concepției imaculate și divine. Am încercat din răsputeri să ma axez pe unul sau altul din aceste concepte dar pur și simplu nu am reușit și nici nu puteam să discut cu îndrumătorul meu despre cauza acestei neputințe. În miopia mea indusă de pierderea suferită, găseam povestea a fi despre ceva complet diferit și anume, despre un om care s-a trezit într-o bună diminieață și a constatat că a rămas fără nas și s-a pus pe căutat. Nu vedeam nicăieri un subtext. Era o poveste simplă despre un subiect clar – natura absurdă și arbitrară a dispariției, despre dorința noastră dureroasă de a resuscita ceea ce am pierdut, și adevărul terifiant potrivit căruia imposibilul poate deveni posibil mai repede decît în vis. De fiecare dată cînd mă gîndeam ca nu mai pot trăi fără mama, celălalt gînd, contrar și mult mai de nesuportat îmi venea în cap – anume că voi continua totuși să trăiesc și că voi continua să trăiesc fără ea. Uneori uitam de asta, ca și cum creierul meu intrase într-un soi de stare de apărare, un mecanism de supraviețuire primitiv. Undeva, plutind ușor prin subconștientul meu credeam – încă mai cred – că dacă voi reuși să o duc înainte un an, cinci, douăzeci de ani, mama va reveni la mine, mi-ar fi oarecum restituită; ca și cum toată chestia asta ar fi fost un trick, o dispozitiv literar de comedie neagră, un vis teribil și sureal. Ce înseamnă să te vindeci? Să mergi înainte, chiar dacă ţi-e greu? Să uiți? Orice ar fi, e cu siguranță ceva ce este deseori spus și rareori făcut, iar cei care vorbesc cel mai des despre asta nu au trecut într-adevăr prin aşa ceva. Nu ştiu ce ar însemna pentru mine – dar pot spune că ceva s-a întimplat în acea seară în care mă așezasem pe canapea, sîngerînd și ascultînd piesa de la Radiohead înregistrată de robotul telefonic, tonul de apel și apoi ascultînd mesajul de la Mark. M-am gîndit că a venit vremea să scriu eseul de cinci pagini despre omul care și-a pierdut nasul. M-am gîndit să îl sun pe Mark și să îl întreb dacă ar vrea să se recăsătorească cu mine. M-am gîndit că a venit timpul să devin Scriitoarea Incredibil de Talentată, Briliantă și Plină de Succes. M-am gîndit că poate ar fi bine să mă mișc puțin, să plec într-o excursie. Am decis că voi face toate aceste lucruri imediat. Dar nu m-am mișcat de pe canapea. Nu m-am apucat de scris eseul. Nu l-am sunat pe Mark. Nu m-am pus pe treabă pentru a deveni Scriitoarea Incredibil de Talentată, Briliantă și Plină de Succes. În schimb am comandat o pizza și am ascultat un CD cu Linda Williams, a cărei muzică mă fascina la vremea aia. După vreo cîteva zile m-am reîntors la slujba de chelneriță. Am așteptat pînă mi s-a vindecat uterul și apoi m-am culcat, cel puțin o dată, cu fiecare din cei cinci bărbați care lucrau în bucătărie. Dar nu am eşuat în totalitate: mi-am canalizat atenția către una din acele decizii luate pe canapea şi anume că voi face o plimbare lungă. O plimbare de două mii șase sute și treizeci și șase de kilometri, ca să fiu mai precisă. Singură. Mark a depus documentele de divorț. Tatăl meu vitreg se va căsători cu femeia pe care o întîlnise imediat după moartea mamei. Voiam să ies din Minnesota. Aveam nevoie de o viață nouă și, cît de neoriginal!, am luat-o către apus pentru a o găsi. Am hotărît să călătoresc pe traseul Pacific Crest – un traseu ce se desfășoară prin regiunea sălbatică de-a lungul munților Sierra Nevada și a munților Cascade, din Mexico pînă în Canada. Mi-am propus să străbat o bună parte din acest traseu pe jos – din deșertul Mojave, în California, pînă la rîul Columbia, de la granița dintre Oregon și Washington. Aș fi pe drum în jur de patru luni. Am crescut la țară, am mers des cu cortul și am mers în excursii prin munți, dar totuși aveam încă foarte mult de învățat: de exemplu, cum să citesc o hartă topografică, cum să trec peste un rîu, cum să mînuiesc un topor de gheață, cum să mă orientez folosind doar o busolă, cum să evit a fi lovită de fulgere. Toți cunoscuții m-au crezut nebună. Dar nu m-am lăsat – am început să studiez cu atenție traseul, hărțile, să deshidratez mîncare și să o împachetez în pungi de plastic (pe care le-am pus în cutii de carton și care, la rîndul lor vor, fi expediate la intervale de două săptămîni, pe adresa diferitelor centre silvice sau oficii poștale de pe parcurs) . Mi-am strîns toate lucrurile, tot ce îmi aparținea mie și le-am depozitat la tatăl meu vitreg. Mi-am pus verigheta într-o cutie mică din catifea și am mutat verigheta mamei de la mîna dreapă la mîna stîngă. Întîi voi merge pînă la Portland şi voi lăsa maşina acolo, la un prieten, voi lua avionul pînă la Los Angeles şi de acolo voi merge cu autobuzul pînă la începutul traseului. Am călătorit prin preerii și prin canioanele din Badlands și Black Hills din Dakota de sud fiind sigură că am făcut o greşeală îngrozitor de mare. Noaptea tîrziu am tras la un camping în munții Bighorn în Wyoming şi am dormit în camionetă. A doua zi dimineaţa cînd m-am trezit am văzut în faţa mea un cîmp plin cu flori albastre care se întindea pînă la rîul Tongue. Mă simţeam ca şi cum tot ce vedeam îmi aparţinea doar mie. Era primăvară şi era încă rece dar am vrut neapărat să mă scald în apa rîului. Mă gîndisem că în felul ăsta voi trece printr-un soi de ritual, o botezare, o iniţiere în această nouă parte a vieţii mele. Mi-am scos hainele şi m-am aruncat în apa rîului. Apa era ca gheaţa, aşa de rece încît mă durea tot corpul… M-am scufundat o dată, de două ori, de trei ori iar apoi am sărit repede la mal şi m-am îmbrăcat. Pe drum către camionetă mi-am dat seama că îmi lipsea verigheta mamei. La început nu îmi venea să cred. Am sperat că, pierzînd-o deja pe mama nu voi mai pierde nimic altceva legat de ea, ca şi cum moartea ei ar fi pus un punct la capitolul ăsta. Cum altfel ar fi putut să fie? La fel credeam că, dacă voi îndura toate greutăţile survenite prin moartea ei, după o perioadă de timp, ea va reveni, miraculos, printre cei în viață. M-am apucat de căutat peste tot, m-am aruncat în genunchi şi am scotocit printre fiecare fir de iarbă, peste tot pe unde am mers. Dar o verigetă este un lucru mic… atît de mic… Am scotocit prin camionetă, prin buzunare, dar ştiam… ştiam că am pierdut-o în rîu. Desigur, în rîu; unde altundeva? Am mers la mal şi m-am gîndit să plonjez din nou în apa rece, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, pînă o voi găsi. Dar mi-am dat seama că nu are rost – ar fi imposibil să o găsesc așa. M-am aşezat la marginea apei şi am început să plîng. Lacrimi, tot felul de lacrimi, atîtea feluri de a plînge… Aveam deja o întreagă colecţie de lacrimi, le ştiam pe toate pe de rost. Plînsul era ceva la care mă pricepeam bine. Am rămas acolo, cu picioarele afundate în mîl şi am aşteptat ca rîul să îmi dea verigheta înapoi. Am aşteptat şi m-am gîndit la tot ce se întîmplase pînă atunci. M-am gîndit la Mark şi la barca salvatoare. Ştiam că i-aş fi spus, atunci şi acum şi mereu – tu, vino aici! M-am gîndit la Fermierul Organic Ce Obişnuia Să Fie Gay, la Poetul Tăcut Şi Pervers, la Cowboy-ul Texan Grozav De Gras, la Cei Cinci Bucătari cu care Mă Culcasem Timp de o Lună. M-am gîndit că nu mă voi mai culca cu nimeni care are un titlu în loc de nume. M-am săturat de asta. M-am săturat de sex, de dorinţa de a mă culca cu toți cei nepotriviți și de a nu vrea să fac dragoste cu cei potriviți. M-am gîndit că, dacă pierzi o verighetă într-un rîu nu o vei mai găsi niciodată, nu contează cît de mult eşti pregătit să aştepţi sau cît de mult vrei acest lucru. M-am întins înainte şi mi-am scufundat puţin palmele răsfirate sub apă. Rîul curgea alene şi făcea vîrtejuri mici printre degetele mele. Nu mai eram căsătorită cu Mark. Nu mai eram căsătorită cu mama. Mi-am dat deodată seama că tot acest timp i-am fost devotată mamei şi că acum am ajuns la sfîrşit, că nu puteam fi a ei. Dacă rîndurile scrise aici ar fi doar o plăsmuire a imaginaţiei, femeia de la malul rîului s-ar ridica, s-ar urca în camioneta ei şi ar merge mai departe. Nu ar mai conta că a pierdut verigheta mamei sale pentru că, deşi n-o va mai putea avea niciodată, această pierdere a căpătat acum un înţeles deosebit şi anume, că ceea ce a rămas pe fundul rîului au fost de fapt suferinţa şi chinul care au ţinut-o înlănţuită atîta timp. Prin această nouă pierdere ea şi-ar da seama, odată cu cititorul, că femeia o luase pe un drum greşit încă de la început. De vreme ce dragostea pentru mama sa a fost neţărmurită, la fel de mare i-a fost suferinţa. Ar înţelege acum, pentru prima dată, prin ce a trecut şi ar continua să îşi trăiască viaţa, să meargă înainte. Toate simbolurile ar fi prezente: rîul, simbolizînd schimbarea continuă a vieţii, florile mici şi albastre – frumuseţe, aerul primăverii – o renaştere. Simbolurile astea, adunate împreună i-ar da de înţeles că a fost de fapt norocoasă să fi pierdut verigheta, şi nu doar să o fi pierdut, dar să îi fi fost atît de dragă, să o fi dorit aşa de mult, și să îi fie luată acum pentru totdeauna. Aici povestea s-ar sfîrşi şi cititorul va şti că experienţa ei s–a terminat cu bine. Că acum ea a devenit mai deşteaptă, mai puternică, mai interesantă şi că, în sfîrşit a ajuns pe calea cea bună, calea ce o va duce către bine-meritata glorie. Cititorul va putea vedea cu ochii săi frunza care s-ar deschide dintr-o singură mişcare: sfîrşitul unui stagiu, începutul altuia. Şi va şti deja răspunsurile la toate întrebările. A scris vreodată acea lucrare de cinci pagini despre bărbatul care şi-a pierdut nasul? L-a întrebat pe Mark dacă vrea să se căsătorească cu ea din nou? A încetat să se culce cu oameni care aveau doar titluri în loc de nume? A reuşit să meargă pe jos cei două mii șase sute și treizeci și șase de kilometri? A reuşit să devină Scriitoarea Incredibil de Talentată, Briliantă și Plină de Succes? Cititorul ar crede cu siguranţă că răspunsul la toate aceste întrebări ar fi afirmativ! Și eu i-aș fi oferit exact ceea ce a căutat: să asiste la o vindecare, la o tămăduire. Dar asta nu este ficțiune. Uneori, o poveste nu este despre nimic altceva decît despre ce este povestit. Uneori, te trezeşti dimineaţa şi afli cu stupoare că ţi-ai pierdut nasul. Faptul că am pierdut verigheta mamei în rîul Tongue nu a adus cu sine nici o soluţie. Nu m-am simţit mai bine după ce s-a întîmplat. Întîmplarea asta nu s-a dovedit a fi un pasaj sau o renaştere. Singurul lucru pe care îl ştiu este că în momentul în care am pierdut verigheta am înţeles că am pierdut încă o parte din mama, o parte pe care nu o voi putea recupera cît voi mai avea de trăit, şi am înţeles că, deși evident, nu voi putea coopera cu faptul ăsta dar, din păcate, nici nu îl voi putea schimba. A te vindeca de ceva nu e mare lucru, e ceva ce ține de ordinar, e o chestie uzată, simplă – trebuie să faci ce trebuie să faci. Atunci și acolo am făcut doar un singur lucru: m-am ridicat, m-am urcat în camionetă și am luat-o la drum, lăsînd în urmă încă o parte din mama. Partea care mi-a fost iubită, soţie, prima dragoste, adevărata mea dragoste, iubirea vieţii mele.

(Textul a apărut în The Sun Magazine, Septembrie 2002, Numărul 321 – http://thesunmagazine.org/archives/2192)