de Gabriel Furmuzachi

Ana mă cheamă. Acum sînt pe drum către casă. Nu durează mult - vreun sfert de oră, poate douăzeci de minute… Merg pînă la capătul de linie. Am să vă spun doar ce mi s-a întîmplat azi. Soţul va fi deja plecat cînd voi ajunge acasă. Ca în fiecare joi seara, iese în oraş cu prietenii săi. Unii din ei se cunosc încă de cînd erau la grădiniţă. Se întîlnesc la pub-ul de la capătul străzii unde discută, pun lumea la punct şi beau bere. Aşa că va afla de-abia mîine de povestea mea. Tocmai am făcut schimbul de tură şi voiam să văd cum le merge pacienţilor cînd, deodată, culoarul se umpluse de oameni. Am încercat să îmi văd de treabă dar era imposibil. Am văzut şi cîţiva pacienţi care, dacă pînă acum abia se puteau mişca, încercau să găsească un loc potrivit de unde să privească scena.

“Ştiţi cumva cînd vine?”, mă întreabă doamna Butler.

“Cînd vine cine?”

“Oh, nu aţi auzit? Azi vine maiestatea sa, the Queen.”

“Cine?”

La început, m-am gîndit la un show: dans, paiete, culori, ceva care să mai ridice spiritele şi să pună nişte zîmbete pe feţele ascunse sub falturi şi riduri ale celor de aici. Ceva de genul Priscilla, the Queen of the Desert. Dar nu mi-am adus aminte să fi văzut nici un afiş pe tema asta în ultimul timp. Apoi, judecînd după mulţimea de aparate fotografice şi acreditări ce atîrnau pe gîturile tuturor chiar m-am gîndit că e vorba de regina adevărată. Oh, nu… Asta ar fi fost ceva grozav. E adevărat, lucrez doar la o casă de bătrîni dar trebuie să spun că este o casă de bătrîni proaspăt construită, modernă, care are un spital integrat şi aşadar reprezintă o paradigmă nouă în sistemul de sănătate. Şi, în plus, sîntem vizitaţi de maiestatea sa, Regina Angliei. Spuneţi şi dumneavoastră, nu e ceva?

“The Queen?”, întreb năucită.

“Da, da… chiar ea!”, a sclipit doamna Butler.

“Vedeţi-vă de treabă, nu vine nici o regină astăzi”, s-a răstit domnul Fry, încercînd să deschidă uşa camerei sale fără a se împiedica în cîrjele noi, pe care le-a primit cu vreo cîteva zile în urmă şi cu care nu se împrietenise încă. “Ce-are a face regina aici? Nu, nu, nu! Poate vine cineva de la primărie, vreun funcţionar amărît, să mai bifeze nişte liste sau mai ştiu eu ce. În orice caz voi căuta să fiu auzit şi să îi cer ajutorul. Felul în care se pare că evoluează lucrurile în această instituţie este deplorabil.”

Domnul Fry e cel care se plînge mereu făcînd uz de o engleză impecabilă, chiar dacă uneori nu îşi mai aduce aminte de toate cuvintele de care are nevoie. Ori de cîte ori i se întîmplă asta se retrage în camera sa şi nu iese decît atunci cînd e din nou sigur de iscusinţa sa lingvistică. La început dispărea doar vreo oră, două. Acum nu-l mai văd zile întregi. Oh, şi doamna Butler… Drăguţa de ea! Văduvă de cîteva decade bune, a schimbat în sfîrşit nava de croazieră pe căminul de bătrîni. Ani de zile a străbătut mările şi oceanele şi a văzut lumea aşa cum mulţi dintre noi nu ne putem nici măcar imagina. După o vreme, şi-a dat seama însă că averea lăsată de soţul ei, chiar dacă era destul de frumuşică nu îi va ajunge pînă la sfîrşit. Şi aşa a ajuns la noi, unde mai visează din cînd în cînd la high society, show-uri şi şampanie. Dar, nu asta voiam să vă povestesc. De fapt, nimeni nu a avut dreptate. Nu a venit nici o regină şi nimeni de la primărie. Nu. A venit primul ministru. Cu încă vreo doi, trei reprezentanţi din partidul său, cu o droaie de jurnalişti, fotografi şi cameramani. Prilejul? Căminul nostru de bătrîni este un proiect pilot, după cum v-am spus mai înainte. Dat fiind că o mulţime din pacienţii - sau poate să le spun clienţii?- noştri ajung mai devreme sau mai tîrziu (uneori chiar prea tîziu) la spital, cei care au construit această instituţie s-au gîndit să aducă spitalul chiar aici, chiar în casă. Primul ministru, ca primul ministru. Zîmbeşte frumos, dă mîna cu bătrînii noştri, îi întreabă cum le merge, ce îi doare. Şi ei se bucură că sînt luaţi în seamă, că cineva, şi nu oricine, are timpul şi bunăvoinţa de a îi asculta. Bliţuri, acreditări, microfoane, zîmbete şi, deodată …

“Vă rog să părăsiţi această încăpere!”

Vocea era a domnului doctor Kermode. O voce puternică, cumpătată dar serioasă, răsunînd de-a lungul salonului. Priviri contrariate, bodyguarzi cu frunţi transpirînde, cu mîinile drepte plutind deasupra pieptului, gata de orice. Domnul doctor Kermode era cunoscut pentru faptul că era direct, neafectat şi pentru că, aproape mereu, avea dreptate.

“Vă mulţumesc pentru vizita dumneavoastră, dar aici vă aflaţi în salonul de ortopedie şi, la fel ca în orice alt spital, avem reguli stricte cu privire la igienă, reguli pe care majoritatea persoanelor din această încăpere pare să nu le fi luat în seamă, în mod conştient sau nu.”

Domnul Kermode are o reputaţie celebră. Nu doar pentru că e unul din cei mai buni chirurgi din ţară şi e specialist în înlocuirea de şolduri ci şi pentru că nu se sinchiseşte de nimeni. Cînd are ceva de spus, spune! Chiar acum vreo două, trei săptămîni s-a oprit în mijlocul unei operaţii şi a refuzat să continue pînă ce nu a fost înconjurat decît de doctori şi asistenţi sau asistente care nu aveau probleme cu înţelesul limbii engleze. Da. Aşa e el! Unii au spus că e naţionalist, alţii că e şovinist sau poate chiar rasist. Iar alţii au spus că are dreptate, la urma urmei, a împărţi o limbă comună în sala de operaţii nu e chiar aşa de grav, nu? Doar că trebuie să fie limba lui. În fine. Directoarea spitalului şi a casei de bătrîni, vizibil deranjată de remarcile domnului Kermode a încercat să îl domolească, dar fără success. Click-urile aparatelor de fotografiat s-au înmulţit, bliţurile îl vizau acum pe el în detrimentul domnului prim ministru, bodyguarzii transpirau şi mai tare încercînd să îl convingă pe domnul Kermode să se retragă în biroul său ori, cel puţin pe hol, şi să lase echipa de jurnalişti şi politicieni să îşi termine treaba. Aranjîndu-şi papionul şi îndreptîndu-şi părul, domnul doctor a mai adăugat că, în afara încălcării regulilor de igienă, cei de faţă se fac de fapt de rîs şi că e derizoriu, frivol chiar să constaţi că imediat cum cineva are o idee bună, o idee care chiar poate să producă schimbări semnificative, se găseşţe vreun prim ministru care să insiste, subtil, desigur, că fără el aşa ceva nu ar fi fost posibil. Apoi s-a întors, suveran şi părăsit salonul. Dar uite că iar m-am apucat să vă povestesc un lucru şi v-am spus altul. Ce voiam de fapt să vă spun e că… Vedeţi, am onoarea de a fi cunoscut un individ foarte interesant, unul din clienţii noştri. A fost profesor de filosofie şi, de cum am aflat asta, nu am putut decît să fiu şi mai interesată de persoana sa. La urma urmei, nu degeaba mi-am tîrîit cutiile cu cărţi peste tot pe unde am hoinărit. Mereu aşteptînd să vină timpul potrivit să ma apuc serios de studiu, să scriu şi eu vreun articol, două, să discut cu minţi deosebite. Dar mereu s-a găsit altceva. Alergatul cu cetăţenia şi cu job-ul, apoi au venit copii, unul după altul, după care au plecat părinţii, unul după altul şi surprinsă, mi-am dat seama că nu mi-a rămas prea mult timp. Aşa că m-am bucurat enorm să dau de domnul Barnes şi să aflu de îndeletnicirile sale. Filosof, critic de artă, fost membru al parlamentului, domnul Barnes se pare că a rămas în continuare un bărbat de treabă, un om cu un simţ al echităţii bine dezvoltat şi cu o inimă enormă. Aproape că nu trece zi în care să nu fie vizitat de cineva - prieteni, colegi, foşti studenţi, copii sau nepoţi. Din cînd în cînd însă, îşi găseşte şi ceva timp să stea de vorbă cu mine. Nu mare lucru: puţin Kierkegaard, ceva Simone de Beauvoir, nişte Platon şi Aristotel. Uneori ne băgăm şi la Hume sau Camus. Eu îi mai menţionez pe Cioran sau Eliade sau mai ştiu eu cine. Doar aşa, în treacăt. Iar el îmi spune lucruri pe care rareori le uit. Ca de exemplu, mi-a povestit despre o cunoştinţă de-a lui care se îndeletnicea cu psihologia copiilor la o universitate de renume şi care, la 50 de ani şi-a părăsit soţul pentru o femeie, şi-a răsturnat lumea ei comodă cu fundul în sus dar a reuşit, cu ajutorul lui Hume să se pună din nou pe picioare. Cu ajutorul lui Hume, dacă vă vine să credeţi! E o poveste foarte interesantă însă. Poate altă dată. Azi însă… azi… domnul Barnes mi-a spus că singurul lucru care contează în viaţa asta scurtă de care avem parte pe pămînt, singurul lucru care ne consolează atît timp cît sîntem aici sînt poveştile. Chiar Aristotel spunea undeva că oamenii mor pentru simplul motiv că nu pot înnoda începutul cu sfîrşitul. Venim pe lume într-o poveste, înfăşaţi în cuvinte, mîngîiaţi de şoapte, de zîmbete şi alinări. Tot ce ştim despre începutul nostru, tot ce ne aducem aminte aflăm indirect, de la ceilalţi - părinţi, unchi şi mătuşe, poate chiar vecini. Iar sfîrşitul… nici atunci nu sîntem de faţă. Cuvintele rămîn cuvinte, şoaptele devin văicăreli, zîmbetele lacrimi. Doar copiii şi prietenii vor fi prezenţi şi vor spune poveşti despre noi. Vom muri cu toţii - ăsta e un lucru inevitabil. Dar cel puţin atît timp cît trăim, putem spune poveşti. De-ale noastre, de-ale altora, poveşti în care ţinem în frîu atît începutul cît şi sfîrşitul, poveşti prin care atenuăm irevocabilitatea faptelor lumii, prin care umanizăm banalitatea morţii. Oh, de cîte ori schimb subiectul se pare că schimb şi vocabularul. Dar mă înţelegeţi, nu-i aşa? Soţia domnului Barnes a murit cu doi ani în urmă - un infarct nenorocit. Iubirea vieţii sale a murit însă în Bologna acum vreo treizeci şi ceva de ani, într-un atentat terorist. A doua zi din august în 1980, la ora 10:25. O explozie la gara centrală. 23 kg de explozibil într-o valiză plasată în singura parte a gării echipată cu aer condiţionat, ceva rar la vremea respectivă. 85 de morţi, 200 de răniţi. Neo-fascişti. Voiau să ajungă la Florenţa după ce au încercat, în zadar, să îl întîlnească pe Umberto Eco (care poate era prea ocupat cu Numele Trandafirului). El a căutat chioşcul de ziare. Ea a rămas pe o bancă, discutînd cu o pereche de turişti britanici aflaţi în luna de miere şi cu care tocmai făcuse cunoştinţă. Aşa a dispărut iubirea vieţii sale. Nu a mai avut la cine să se întoarcă cu ziarul sub braţ şi cu inima în gît. Dar nimeni nu a ştiut de existenţa ei. El era deja căsătorit la vremea aia. Avea 48 de ani, doi copii, slujbă bună, responsabilităţi, secrete. Nimeni din familia sa nu a ştiut că această persoană a existat. Nu a povestit nimănui despre ea, despre felul ei de a fi, despre cît de inteligentă era, despre frumuseţea ei. S-au cunoscut la o conferinţă, pe vremea cînd era asistent la universitate. Au stat de vorbă, au schimbat idei, remarci (nu întotdeauna amiabile dar mereu politicoase) şi au făcut dragoste. Aşa mi-a spus el. Şi acum, chiar dacă nu mai are nici un rost şi nu mai ajută pe nimeni, ba din contra, o astfel de dezvăluire ar putea să facă insuportabilă viaţa propriilor copii sau a prietenilor apropiaţi, domnul Barnes s-a hotărît să le destăinuie tuturor acest bine păstrat secret. Am avut onoarea să fiu prima pe listă. L-am întrebat sfioasă ce anume l-a împins să ia o astfel de decizie. De unde vine dorinţa asta de a schimba totul? De ce acum? Ce înseamnă încă vreo cîţiva ani de trăncăneli şi bîrfe inevitabile comparaţi cu decade întregi de discreţie?

“Pentru mine nu mai înseamnă mare lucru”, mi-a răspuns. “Pentru ea, pentru memoria ei, înseamnă totul.”

Iar mîine, chiar dacă voi începe tura după-amiază, voi fi acolo dis de dimineaţă. Nu, nu pentru că sînt curioasă să aflu ce vor spune ceilalţi. Nu. Ci doar pentru că domnul Barnes, cu ochii săi albaştri şi mîna tremurîndă va avea nevoie de ajutor, de ajutorul meu. În plus, nu mi-a spus numele ei.

Oh, iată că am ajuns deja la capătul de linie!

Notă: aproape toate poveştile din povestea asta sînt aproape adevărate.