Comunicat de presă al Persoanelor Reluctante să Ucidă pentru o Abstracţie

*

Marţea trecută, organizaţia din care fac parte – Persoane Reluctante să Ucidă pentru o Abstracţie, a orchestrat o demonstraţie de forţă copleşitoare ce a făcut înconjurul pămîntului.

La exact ora 9 dimineaţa, lucrînd cu concentrare şi pe ascuns, întregul contingent al organizaţiei a reuşit, în mod simultan, să nu decapiteze pe nimeni. La ora 10 a început Faza II în timpul căreia oamenii noştri nu au forţat nici un bărbat să ia în gură penisul altui bărbat. De asemeni, nici un membru al organizaţiei nu s-a aruncat în aer într-un loc public aglomerat. Nici o persoană civilă nu a fost întoarsă pe dos, literal, prin explozibilele noastre puternice. În plus, la ora 11, în Faza III, zero (0) avioane s-au prabuşit în clădiri.

În timpul Fazei IV, imediat după prînz, am reuşit să evităm distrugerea unei case cu buldozerele. Apoi am pus pe drumuri în toate oraşele, în toate ţările din lume, un număr de zero (0) maşini capcană care, nefiind acolo, nu au explodat şi nu au ucis/rănit pe nimeni. Nu a fost lansată nici o bombă în cartiere aglomerate în cursul orelor leneşe ale după-amiezii şi, după cum s-a constatat, nimeni nu a fost asurzit de muţenia momentelor imediat următoare exploziei. Aceste momente de linişte nu au fost urmate, în nici un caz, de vreun un strigăt de jale, de urlete sau de blesteme adresate cine ştie căror zei. Nici un copilaş adormit nu a fost trezit din somnul său de după-amiază de zgomotele făcute de prăbuşirea bruscă sau/şi de explozia domiciliului ei/lui de-a lungul Fazei IV.

Tîrziu, după-amiaza (Faza V), membrii noştri s-au concentrat în folosirea a zero (0) cîini dresaţi să muşte/terorizeze prizonieri în pielea goală. În plus, nu au fost folosite nici un pistol cu şoc electric, bastoane de cauciuc, gloanţe de cauciuc, gaz lacrimogen sau chiar gloanţe adevărate de către membrii noştri sau de către orice alt individ oriunde în lume. Nimeni nu a fost forţat să poarte o glugă neagră peste faţă. Nici un dinte nu a fost smuls în încăperi întunecoase. Nici un burghiu nu a perforat trupuri omeneşti, nici un bici le-a despicat şi nici o flăcără nu le-a ars. Nimeni nu a fost redus la lacrimi histerice din pricina loviturilor repetate la cap sau trup de către noi. Membrii noştri, în timp ce nu au defăimat pe nimeni în funcţie de rasă sau etnie, au continuat cu îndeletnicire, să nu violeze pe nimeni, chiar nici în grup, şi să nu asalteze sexual nici o persoană. Dimpotrivă, de-a lungul acestei perioade de după amiază, un număr mare al membrilor noştri au flirtat bucuroşi şi chiar au consolat, lăsînd deoparte erotismul, pe indivizii de care se simţeau atraşi. Lipsiţi de impulsuri sexuale, s-au simţit copleşiţi doar de simpla empatie.

La căderea nopţii, membrii noştri nu au nutrit sentimente ascunse sau ură, iar chiar dacă au simţit aşa ceva, au meditat sau au discutat despre ele cu un prieten sau cu o prietenă pînă cînd acestea au dispărut sau au fost înţelese ca fiind simptome ale unei tristeţi mai adînci.

Ar trebui să notăm că pe lîngă activităţile de mai sus, stabilite şi duse la împlinire de către membrii noştri, un număr de alte activităţi neplănuite au fost completate de membri parţiali sau chiar de non-membri.

În Londra, un bunic homofob înverşunat a dăruit o pîine întreagă unui bărbat homosexual, cu un început de chelie, pentru că acesta s-a oprit şi l-a ajutat să strîngă lucrurile ce au căzut din sacoşa ruptă a acestuia. În Tokyo, o femeie gîrbovită şi fără dinţi, s-a luat cu mîinile de cap, fiind sătulă de propriile convingeri negative şi de mînia pe care a nutrit-o de-a lungul vieţii şi a început să se roage să i se deschidă inima înainte de a fi prea tîrziu. În Syracuse, New York, un bărbat a ţinut în mînă trupul frînt al pisicuţei sale şi deodată s-a simţit înrudit cu toate lucrurile mici şi fragile.

Chiar şi non-membri declaraţi, se pare, au răspuns eforturilor noastre. În Chitral, Pakistan, de exemplu, un proaspăt recrut al-Qaida şi-a amintit de o turistă americană în vîrstă care, cu timp în urmă, spunînd ceva încurajator despre felul în care el vorbea engleza, l-a atins pe braţ, la fel cum făcea propria lui mamă. În Gaza, un soldat israelian şi un tînăr palestinian, cu o clipă înainte de a bombăni iarăşi insulte, fiecare în limba lui, s-au uitat plini de ruşine în ochii celuilalt.

Cine sîntem noi? Cîteva cuvinte despre comunitatea noastră

De la începutul lumii ne-am pus pe treabă în linişţe, rezistînd impulsurilor de a generaliza, valorizînd individul şi nu grupul, ceea ce este concret şi nu ceea ce este abstract, dulceaţa intrinsecă a momentului de faţă şi nu pacea teoretică a viitorului ce trebuie să fie cîştigată prin sînge. Mulţi dintre noi nu pot dormi noaptea, gîndindu-se cu frică la cine ştie ce accident catastrofic care ar putea pune în pericol viaţa celor pe care îi iubim. Ne sculăm dimineaţa nevoind să convertim pe nimeni prin bătaie, umilire sau invaziune. Şi, ca să vă spun adevărul – sîntem obosiţi. Muncim. Şi nu vrem decît puţină linişte şi pace. Dacă se întîmplă să nu avem dreptate din cînd în cînd, stăm pe gînduri o bucată de timp şi apoi ne cerem scuze. Ne adăpostim sub streşine cînd e vreo furtună în oraş, preocupaţi de feţele îngrijorate, ascunse sub umbrele ce trec în grabă pe lîngă noi. În momente de criză, ne batem stîngaci pe umăr, îngînînd în şoaptă tot soiul de truisme. Alergînd la o întîlnire, amintindu-ne de vreun prieten care a murit, aproape dăm în lacrimi şi ne gîndim: Desigur, individul a fost un căpos, dar îmi pare bine că am avut ocazia să îl cunosc.

Aceasta e PRUA. Celor ce ni se opun le-aş spune doar atît: sîntem mulţi. Sîntem lumea întreagă. De fapt, sîntem mai mulţi ca voi. Şi chiar dacă vocea voastră e mai puternică, chiar dacă faceţi valuri în marea vieţii, noi vom rezista şi pînă la urmă vom triumfa.

Alătură-te nouă!

Rezistenţa e zadarnică.

Text apărut in Slate, 24 August, 2004

George Saunders este un scriitor american, cunoscut pentru povestirile sale publicate, printre altele, în The New Yorker, Harper’s, McSweeney’s. În 2006 a fost recipientul unei burse MacArthur.