13 A – Julia Lajta-Novak

Unsprezece şi un sfert. Sîntem puşi în mişcare, transportaţi în autobuzul 13 A.

Corpurile ni se apleacă la dreapta, la stînga, înainte şi înapoi, oameni de paie, în ritmul traficului de prînz. Locul meu e lîngă uşile de la mijloc. Laudongasse. Soarele pare absent, ca de obicei în noiembrie. Ochii îndreptaţi înăuntru. Nimic interesant împrejur. Nimeni relaxat. Stăm îngrămădiţi, unul lîngă altul, singuri, fiecare cu sine însuşi. Uşile se închid. Sîntem transportaţi.

Un bătrîn mai în faţă, înjură aproape în şoaptă uitîndu-se pe fereastră. Mă-sa. Mă-sa. Tînărului de lîngă el, învăluit în căşti, îi tresare frizura din cînd în cînd. Un căţel de lunetă. Un iPod cu un căţel de lunetă. Mă-sa. Alături de mine doarme un bărbat. Cu capul sprijinit de fereastră. Sau poate se preface. Cu fiecare mişcare lasă cîte o dîră în urmă. Vis-a-vis, femeia cu batic şi-a pus mîinile în poală, îmbrăcată în negru din cap pînă la pantofi, privind înainte, rămasă în stand-by. Lederergasse. Uşa dinaintea mea scîrţiie, o femeie cu un cărucior urcă cu greu, întîi roţile din fată, apoi cele din spate, trebuie să îi fac loc. Împinge căruciorul la fereastră, se reazemă de aceasta, îşi lasă umerii să cadă, apoi privirea. Se închid uşile. Sîntem transportaţi.

Fetiţa din cărucior se uită în dreapta şi-n stînga, în sus şi-n jos, începe să plîngă. Vrea ceva ce nu poate avea. Nu aici şi nu acum. Mama murmură cîteva cuvinte, face nişte gesturi calmante. Fetiţa plînge şi mai tare. Cel ce doarme lîngă mine îşi întoarce capul către ea, apoi din nou către fereastră. Bătrînul care înjură se uită şi el şi apoi se întoarce la locul său. Plodul naibii. Femeia cu batic rămîne ca de piatră. Strozzigasse. Căţelul de lunetă sare în picioare, coboară. O bretea de-a rucsacului său mă atinge pe umăr şi mă întorc instinctiv. Uşile sînt gata să se închidă, îmi întorc iarăşi capul şi în acest moment o pată neagră îmi trece zbîrnîind prin faţa ochilor şi dispare în autobuz. Clipesc. Şi acum. Sîntem transportaţi.

Fetiţa s-a oprit din plîns, cu gura deschisă, ca şi cum ar fi uitat să spună ceva. Femeia cu baticul zîmbeşte, faţa radiind-i brusc. E frumoasă. Îşi ţine respiraţia. Şi abia acum văd ce s-a întîmplat. O pasăre. Pe genunchii ei e o pasăre, care se uită cu atenţie la ea. Un piţigoi, galben şi albastru, cu capul negru şi alb. Pasărea o priveşte cîteva secunde, ea se uită la pasăre, eu mă uit la pasăre, e într-adevăr o pasăre. Ne aplecăm cu toţii la dreapta, pasărea îşi ia zborul şi dispare în spatele autobuzului. Şi acum se trezesc cu toţii. Se deschid ochi, se feresc capete, se ridică mîini. Ah. Oh. Sperieturi şi rîsuri. Vrea să trecă de mînerele-buclă şi să se aşeze pe bara de sprijin. Dar de pe bară alunecă, dă din aripi, alunecă din nou, şi iarăşi încercă, iarăşi alunecă. Bătrînul care înjură s-a întors şi el şi priveşte cu gura deschisă. Neubaugasse. Un bărbat cu barbă se ridică şi apasă butonul pentru uşile de la mijloc. Pasărea zboară către faţa autobuzului, trecînd pe lîngă fetiţă. E rapidă. Fetiţa strigă haaaaaa. Se uită după ea, se uită la maică-sa, rîde cu putere, se uită din nou după pasăre. Bătrînul spune: acolo-i uşa. Cu o voce complet nouă. Uite acolo, micuţo! Uşile se închid. Sîntem transportaţi.

Mă uit la bătrîn. Pasărea e sus, fluturîndu-şi aripile printre noi. Bătrînul mă priveşte. Mă uit la femeia cu batic. Ea se uită la mine. Ne uităm cu toţii unul la altul. Ne uităm cu toţii la pasăre. Toţi se îndreaptă pe scaune, se mişcă repede. Trebuie să îi spunem şoferului, spune bărbatul care tocmai s-a ridicat. Se îndreaptă către faţa autobuzului încet, pînă ajunge îndeajuns de aproape să strige. E o pasăre în autobuz. Un piţigoi. Bătrînul se apleacă repede, pasărea zboară pe deasupra capului său şi o ia către spatele autobuzului. Westbahnstrasse. Trei oameni se ridică, se deschid toate uşile. Pasărea dă din aripi în jurul barei de sprijin, un bărbat încearcă să îi facă vînt, să o îndrepte către uşă. Nu-i fă rău, strigă o femeie. Atenţie. Piţigoiul o întinde înainte, zbîrnîie pe lîngă urechea mea. Mă aplec în faţă, rîd tare. Nu pot face nimic altceva. Încercăm cu toţii să dăm o mînă de ajutor, acum, aici, repede. Pasărea se îndreaptă către uşa de mijloc şi dispare. Ne aşezăm cu toţii. Uşile se închid. Sîntem transportaţi.

Ora douăsprezece şi două minute. Totul s-a schimbat. Femeia cu batic pe cap îmi zîmbeşte. Sper să ajungă cu bine acasă, piţigoiul, mă gîndesc. Bine măcar că nu a fost un crocodil, strigă cineva din spate şi rîdem cu toţii. Rîdem cu toţii. Am reuşit. Rîdem şi coborîm, fiecare cu sine, cu o bătaie de aripi în suflet.

Julia Lajta-Novak a publicat poezie şi proză scurtă în reviste din Austria şi Marea Britanie. Lucrează ca cercetător şi profesor la universităţile din Vienna, Salzburg şi King’s College, în Londra.