August 14, 1932

Anais:

Nu te aştepta să mă comport normal. Nu-mi vorbi despre bunul-simţ. Acolo, la Louveciennes a avut loc o nuntă adevărată – nu poţi disputa acest lucru. M-am trezit cu bucăţi din tine lipite de mine; mă învîrt de ici colo, înot într-un ocean de sînge, sîngele tău andalusian, distilat şi otrăvitor. Tot ce fac şi tot ce gîndesc e legat de acea unire. Te-am văzut ca stăpîna casei tale, ca o maură cu faţa serioasă, o negresă într-un corp alb, cu ochi presăraţi pe toată pielea, femeie, femeie, femeie. Nu-mi pot imagina cum aş putea să trăiesc departe de tine – pauzele astea sînt ca moartea. Ce ai făcut cînd s-a întors Hugo? Mai eram acolo? Nu mi te pot imagina fiind alături de el aşa cum ai fost alături de mine. Cu picioarele încrucişate. Fragilă. Supunere duioasă, prefăcută. Docilitate aviară. Ai devenit femeie lîngă mine. Aproape înspăimîntător. Nu ai doar treizeci de ani – ai o mie de ani.

Deşi am ajuns înapoi, mocnesc cu patimă în continuare. Nu cu patimă după trupul tău ci cu o foame completă de tine, o foame devoratoare. Citesc în ziare despre sinucideri şi despre crime şi acum, în sfîrşit, le înţeleg mai bine. Mă simt în stare să ucid sau să-mi iau singur viaţa. Mi se pare dezgustător să nu fac nimic, să aştept să treacă timpul, să filosofez, să fiu rezonabil. Au dispărut într-adevăr vremurile în care bărbaţii se luptau, omorau, erau ucişi pentru o mănuşă, pentru o privire, etc? (Un gramofon cîntă acea arie teribilă din Doamna Butterfly – “Într-o zi, el va veni.”)

Încă te aud cîntînd în bucătărie – un soi de tînguială cubaneză, monotonă şi lipsită de armonie. Ştiu că îţi place să găteşti şi mîncarea pe care o faci e cea mai bună mîncare pe care am mîncat-o vreodată împreună. Ştiu că dacă te-ai frige la mîini nu ai spune o vorbă. În sufragerie, pe un scaun, mă simt complet fericit, bucuros, ascultîndu-te cum te mişti de colo colo, rochia ta ca zeiţa Indra ghintuită cu o mie de ochi.

Anais, înainte doar am crezut că te iubeam. Nici pe departe nu eram aşa de sigur cum sînt acum. Tot ce-a fost între noi a fost aşa de minunat doar pentru că a durat aşa de puţin, doar pentru că ne-am bucurat unul de altul pe furate? A fost doar un joc? Ne-am făcut pe plac? Am fost mai puţin eu însumi sau mai mult eu însumi? Şi tu? Mai mult tu sau mai puţin tu? E o nebunie dacă aş crede că am putea să o ducem aşa mai departe? Cînd şi unde vor începe momentele neplăcute? Te studiez cu atenţie pentru a descoperi eventualele greşeli, punctele slabe, zonele periculoase. Şi nu am descoperit nimic. Nimic! Ceea ce înseamnă că sînt îndrăgostit şi orb, orb. Orb, o veşnicie întreagă! (Acum cîntă din La Gioconda – “Cer şi mare”.)

Mi te imaginez ascultînd muzica de pe discurile lui Hugo. “Parlez moi d’amour.” Viaţa dublă, gustul dublu, bucuria şi suferinţa dublă. Cît de dezbinată trebuie să te simţi din cauza asta, cît de copleşită? Ştiu, ştiu dar nu pot face nimic. Mi-aş dori să fiu eu cel care să aibă de suferit. Acum ştiu că ochii tăi sînt mari, deschişi. Nu vei mai crede niciodată unele lucruri, nu vei mai repeta niciodată unele gesturi, nu vei mai trăi niciodată unele îndoieli, nu vei mai avea nici o presimţire. Un soi de fervoare albă, criminală în tandreţea şi cruzimea ta. Fără remuşcări sau răzbunare, fără părere de rău sau vină. Trăind în moment, neavînd nimic care să te tragă din abis, înapoi, în afară de o speraţă fără margini, o credinţă, o bucurie din care te-ai împărtăşit, la care poţi apela în orice moment.

Toată dimineaţa am lucrat la notiţele mele, scotocind prin arhivele personale, întrebîndu-mă de unde să încep, cum să încep, imaginîndu-mi nu doar încă o carte ce trebuie scrisă ci o întreagă viaţă plină de cărţi. Dar nu încep. Pereţii sînt goi – am dat jos toate pozele şi tablourile înainte de a merge să mă întîlnesc cu tine. Ca şi cum m-aş fi pregătit să plec pentru totdeauna. Şi acum pot vedea unde ne-am rezemat capetele pe perete. Cînd tună şi fulgeră mă întind în pat şi visez cu ochii deschişi. Vise frenetice. Sîntem în Sevilia şi în Fez şi apoi în Capri şi apoi în Havana. Călătorim constant, dar avem mereu alături o maşină de scris şi cărţi, iar corpul tău e mereu aproape de mine şi privirea din ochii tăi e mereu aceeaşi. Ceilalţi spun că nu vom izbuti, că vom regreta, dar noi sîntem fericiţi, rîdem mereu, cîntăm. Vorbim spaniolă şi franceză şi arabă şi turcă. Sîntem primiţi peste tot şi calea ne e acoperită cu flori.

Şi spun că acesta e doar un vis – dar e un vis pe care vreau să îl realizez. Viaţă şi literatura combinată, iubirea – generatorul, tu cu sufletul tău ca un cameleon, dăruindu-mi o mie de iubiri, mereu ancoraţi în cine ştie ce furtună, acasă oriunde ne-am afla. Dimineţile luînd-o de la capăt. Reînviere după reînviere. Tu, revedicîndu-ţi viaţa bogată şi variată pe care o doreşti; şi cu cît te afirmi mai mult, cu atît mă vrei mai mult, ai nevoie mai mult de mine. Vocea îţi devine mai adîncă, mai aspră, ochii mai negri, sîngele tău mai închegat, corpul mai plin. O dependenţă voluptuoasă şi o necesitate tiranică. Mai crudă acum decît înainte – o cruzime conşţientă, premeditată. Farmecul nepotolit al experienţei.

HVM

Anais Nin, Henry Miller, Gunther Stuhlmann – A Literate Passion: Letters of Anaïs Nin and Henry Miller, 1932-1953, Harcourt Brace Jovanovich (1987)

La cîteva luni după ce s-au întîlnit prima dată în Paris, Anais Nin şi Henry Miller au început o aventură amoroasă ce avea să dureze ani buni şi care va genera o mulţime de scrisori de dragoste pasionate. Scrisoarea aceasta a fost aşternută pe hîrtie la scurt timp după ce Miller a visitat-o pe Nin în casa ei din Louveciennes.

Via Letters of Note.