Departe

Săptămîna trecută a fost inaugurată aici, în Viena, o expoziţie inedită. Într-o clădire dezafectată, un fost sediu al poştei imperiale şi din care au rămas acum doar pereţii şi podelele, au fost expuse opere ale aproape o sută de artişti tineri, opere care au fost create în afară, de-a lungul şederii lor în alte ţări. New York, Paris, Istanbul, Atena, Tokio, etc. Titlul expoziţiei: AWAY. Multe din creaţiile lor erau centrate pe ideea de efemer, de trecător, lucru care se referea, cred şi sper eu, nu doar la durata rezidenţiatului ci şi la dificultatea de a surprinde sinele străin acelor locuri, de a se surprinde pe sine în mijlocul unei lumi în care e deseori dificil (cel puţin) să te regăseşti.

Cum ar fi, de exemplu, filmul Lisei Truttmann (din St. Pölten, Austria) făcut în timpul rezidenţei sale în Shanghai, în care se poate vedea cum poeme scrise cu apă pe dalele de beton dintr-un parc din Shanghai se evaporă treptat şi se pierd în aerul din jur. Poemele sînt scrise de o caligrafă iscusită cu mişcări ce au o graţie calculată şi rădăcini în tradiţii milenare. Dar pe cît de elegant apar pe atît de imperceptibil dispar, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat pe trotuarul călcat în picioare de sute de oameni în fiecare zi.

Sau cum ar fi instalaţia mică a lui Tomicek Timotheus (în perioada rezidenţei în Roma) în care se poate vedea în mijlocul unui panou alb un singur lucru: cuvîntul NOW, scris de mînă şi care la fiecare secundă dispare şi re-apare. NOW NOW NOW NOW… Fără început, fără sfîrşit, o serie continuă de momente prezente, fulgurante în apariţia lor.

Au trecut deja trei ani de cînd am devenit, oficial, cetăţean austriac. În noaptea din ajunul zilei mari nu dormisem deloc, frămîntat de tot felul de gînduri. Ce schimbare va aduce acest nou statut? În afară de avantajele evidente (care au de-a face cu libertatea de a călători împreună cu familia mea fără a fi nevoit să-i explic lu’ ăla micu’ de ce doar mie îmi trebuie viză, cu dreptul de a avea o opinie care să cîntărească în ţara în care locuiesc de atîta timp la fel de mult cît opiniile prietenilor, colegilor şi vecinilor mei şi aşa mai departe), ce altceva ar mai putea aduce cu sine această schimbare?

M-am gîndit că decizia de a schimba cetăţenia (şi de a renunţa la a fi român) va introduce o cezură în viaţa mea. Cezura, de obicei, împarte versul în două părţi egale şi uşurează recitarea. Un fel de respiro. Teoretic. Dar pe cît de mult mă bucuram deja de viitorul meu aici, pe atît de mult mă înfiora perspectiva unei alienări definitive de trecutul meu românesc. Nu-mi venea să cred că eram pe cale de a tăia toate legăturile cu România copilăriei mele, cu sătucul în care am copilărit, cu oraşul în care am mers la liceu şi la universitate, cu oamenii care mi-au fost alături acolo şi, nu în ultimul rînd, cu restul familiei. Din cînd în cînd mă vedeam chiar ca un personaj în vreun film de-al lui Angelopoulos revenind pe drumurile prăfuite din jurul Iaşului (sic!), bătrîn şi tăcut, încercînd să se (re)integreze într-o lume din care a fost expulzat fără menajare. Cum ar putea această cezură să uşureze recitarea şi să păstreze cadenţa, îmi era imposibil de înţeles.

Într-o altă încăpere din fosta poştă un grup de artişti austrieci reuniţi sub sigla G.R.A.M, au descoperit în timpul rezidenţei lor în Istanbul că acolo mulţi eroi din filmele cult americane au preluat o înfăţişare neaoşă. Există un Drakula Istanbul’da şi o serie Star Wars făcută în Turcia. În Turcia, se pare că există o întreagă cultură a asimilării iar cînd vine vorba de vampiri, pe aceste meleaguri lumea nu foloseşte crucea pentru a-i desfiinţa ci usturoiul (o grămadă de usturoi). Desigur, Dracula de pe malurile Bosforului nu vorbeşte nici o boabă de română pentru că romanul lui Bram Stoker a fost complet transpus în mediul turcesc, chiar dacă atît cartea cît şi filmul fac referinţe la Vlad Ţepeş. Ciudat, pentru că mi-am adus aminte despre bătălia cu turcii de care învăţasem la istorie, cea în care Vlad şi-a îmbrăcat oştenii în haine turceşti şi au atacat noaptea, provocînd un adevat haos. Inamicii nu mai ştiau care sînt de-ai lor şi care nu.

Uneori, pe meleagurile astea, mă simt şi eu ca şi cum aş fi plonjat în haos, ca şi cum aş fi sărit fără a şti să înot prea bine, taman în mijlocul mării. În caz de nevoie (spirituală sau culturală sau mai ştiu eu de care), cine m-ar putea înţelege cu adevărat? Oricît de implicat romantic aş fi aici, oricît de aproape îmi sînt vorbitorii de germană, mereu va rămîne o breşă între noi, ca nişte piese ale unui puzzle care, deşi par a se potrivi de minune, abia atunci cînd încerci să le îmbini îţi dai seama că nu realizează un tot. Dar, la fel, nici eu nu voi mai fi vreodată o parte din România sau România o parte din mine. Atunci de ce continuă să mă intereseze ţara asta? Cît timp şi cu ce scop voi mai citi ştiri despre ea? De ce să mai ascult programe de radio ori de cîte ori gătesc ceva la bucătărie şi să îmi pese de cine este prim-ministru sau de ce minunăţii mai scoate din gură Trump cel neaoş cu iz de oaie Becali(ţă). De ce să mai petrec atît de mult timp citind poveşti şi eseuri şi articole scrise de români, despre România şi greutăţile sau bucuriile de a trăi pe aceste plaiuri? Cei care îmi erau aproape cînd am fost în ţară ori au plecat de mult timp ori, dacă nu, am pierdut legătura cu ei. Ce rost ar mai avea să mă amestec? Poate pentru că, totuşi, întreaga mea fiinţă încă mai vibrează şi încă mai răspunde (conştient sau nu) la ritmul acestei limbi, la insinuările cu care sînt presărate discuţiile, la felul de a trăi românesc (deşi mi-ar fi greu să dau detalii cu privire la particularităţile sale).

Poate că ar trebui doar să îmi aduc aminte de vorbele lui Rabih Alameddine din An Unnecessary Woman: “No loss is felt more keenly than the loss of what might have been. No nostalgia hurts as much as nostalgia for things that never existed.” Nu are rost să pun trecutul pe un piedestal, ştiu asta foarte bine. Nu are rost să construiesc o ţară care să aibă doar o existenţă putativă, care să existe doar la nivel teoretic. Şi totuşi… Problema mea e, de fapt, una de identitate. Cine sînt eu? Din nefericire, ca orice dezrădăcinat, nu voi găsi un răspuns prea uşor la întrebarea asta.

Ascunse într-un cort de folie de plastic stau uneltele lui Daniel Hafner care, în cele trei luni pe care le-a petrecut în Londra a produs o întreagă arhivă a ploii locale. O pînză bine întinsă şi acoperită cu praful negru al unui pigment este expusă picăturilor de ploaie preţ de cîteva secunde. Acolo unde cad, acestea se vor uni cu pigmentul şi îşi vor lăsa amprenta. După ce se usucă şi restul prafului care nu a intrat în contact cu apa este înlăturat, rămîn în urmă puncte de mărimi diferite - o adevărată arhivă a ploii, în care efemerul reuşeşte să fie nu doar surprins ci şi plăcut estetic. Fără cea mai mică intenţie, ploaia a devenit artistă. Şi a produs o serie întreagă de lucrări pentru a ne da, poate, o idee mai bună despre cum se aşează ea peste Londra. Dar totuşi nu cred ca arată prea diferit în Viena sau în Iaşi. De ce Londra atunci? Pentru că Daniel Hafner se afla în Londra cînd a realizat proiectul. Nu contează că, pentru mine, nu ar fi de-ajuns pentru a-l clasifica drept specific oraşului residenţei sale. Un lucru fără importanţă, de altfel. Aici nu e vorba de un test ci de artă, de conceputul a ceva nou.

În dimineaţa aceea de vară mă simţeam ca şi cum aş fi avut de dat un examen. Îmi era clar că trecusem deja toate testele şi că terminasem cu adusul documentelor şi adeverinţelor şi mai ştiu eu ce altceva (şi au fost o sumedenie), dar faptul că mai rămăsese parcă ceva de demonstrat, că parcă era de aşteptat încă un soi de “performanţă” din partea mea, nu-mi dădea pace. Chiar dacă nu se mai putea întîmpla nimic aveam impresia că încă nu făcusem cunoştinţă cu testul adevărat. Iarăşi am avut de aşteptat pe holuri şi de suportat lipsa de maniere deghizată în imparţialitate a celor ce se ocupă cu cererile de cetăţenie/domiciliu permanent. Iarăşi am avut de achitat taxe şi iarăşi am avut de stat la rînd, ochind monitoarele pe care erau afişate numerele ce erau servite şi verificînd de zeci de ori numărul meu, just in case. Aşa cum învăţasem demult, pe cînd încă era nevoie de viză pentru a părăsi ţara, pe cînd un cuvînt în plus sau un gest negîndit te aduceau la percheziţii de tot soiul, docilitatea e cea mai rapidă metodă. Nu vorbi neîntrebat, nu încerca să arăţi că ai cap pe umeri sau că gîndeşti. Altfel cerberii îţi vor veni de hac într-o clipă. Ce poţi face azi într-un minut poţi face şi luna viitoare în cinci ore, nu-i aşa?

“Exposure” e titlul unei serii de fotografii de Gerlinde Meisenböck făcute în timpul şederii sale la Paris. Persoanele fotografiate, fiecare cu istoriile şi cu necesităţile lor, au fost invitate să transforme locuinţe standardizate în funcţie de ceea ce le pare lor important. După ce au fost făcute pozele, artista i-a manipulat digital pe toţi cei portretizaţi pentru a-i “fixa” mai bine pe fundalul propriilor aranjamente, un lucru care a dus de altfel la estomparea lor. Intenţia artistei a fost scoaterea în evidenţă a paradoxului dintre vizibilitate şi izolare. Cît ai avea de cîştigat şi cît ai pierde încercînd să fii tu însuţi?

A trebuit să îmi pun semnătura pe nenumărate acte şi mereu mi s-a atras atenţia şi am fost rugat să citesc fiecare paragraf în linişte iar apoi am fost întrebat dacă sînt de acord cu ceea ce stipulează aceste documente. Ca şi cum aş fi avut de ales! Ca şi cum aş fi avut ceva de obiectat, ca şi cum aş fi fost în stare să pun condiţii, ca şi cum nu aş fi ştiut că eram pe cale să mă lepăd de un sine şi să îmi asum un altul, ca şi cum nu aş fi ştiut că nu era loc de făcut cale întoarsă. Cumva nu reuşeam să ajung la starea aia euforică, rîvnită de atît timp. Ar fi trebuit să sar în sus de bucurie şi să zîmbesc satisfăcut, să îmbrăţişez pe toată lumea şi să dansez pe stradă bucuros că spuneam adio unei vieţi încorsetate, adio greutăţilor, adio României, cu î din i, cu â din a, cum scria Radu Pavel Gheo.

Acum e totul deja făcut.

Misha Stroj, născut în Ljubljana şi care a făcut studii de arta în Viena a expus într-un colţ al clădirii o serie de obiecte pe care le-a creat în timpul rezidenţei în New York. Într-un text explicativ o citează pe Julia Kristeva şi parafrazează spunînd că “Ich ist ein Stimmengewirr im Whateverwald” (eul este o cacofonie de voci în pădurea lui “whatever”). Voci venite din fîşii de timp anacronice, aş completa eu, voci de pe meleaguri îndepărtate, încărcate cu semnificaţii ascunse, ca în jocurile de copii, cu personaje inventate şi acţiuni hiperbolice.

Un pic mai departe o serie de fotografii de-ale artistei Agnes Prammer cu vizitatori din Disneyland din Tokyo, oameni obosiţi, poate chiar dezinteresaţi, cu privirile adîncite în telefoanele lor mobile, dînd impresia că au pătruns cumva în decorul ciudat al tablourilor lui Edward Hopper, ca şi cum lumina soarelui i-ar fi lovit cu aceeaşi putere ca cea a ecranelor. Ghemuiţi pe asfalt, închirciţi pe-o bancă, rupţi din lumea din jurul lor, prezenţi doar virtual în altă parte. Un soi de meta-level, dacă te gîndeşti bine. Disneyland e încarnarea (îmbetonarea, mai bine spus) a unei lumi fermecate, imaginare, cu animale care vorbesc, cu magicieni, cu vrăjitori, cu eroi fantastici şi aşa mai departe. O lume virtuală făcută palpabilă. Şi aici, cei fotografiaţi de Agnes Prammer, nu au altceva de făcut decît să evadeze într-o lume virtuală care este de fapt înrădăcinată într-una adevărată, în care se află prietenii lor cei din carne şi oase, în care orice schimbare de status provoacă valuri şi parcă nu ai avea de ales ori de cîte ori îţi tremură telefonul decît să răspunzi imediat. Aici şi acolo dar în acelaşi timp, nici aici, nici acolo.

Iar acum sînt austriac. “Iată-mă! Aici sînt!” Cum spunea canadianul ce a dispărut de curînd într-un cîntec din ultimul său album sau cum îşi intitulează Foer ultima carte: Hineni! Hineni! sau Here I am!

Da, aici sînt… mielul istoriei…