Adică în Viena. Pe aici, încă de pe vremea lui Metternich, este o vorbă – “Balcanii încep de la Landstrasse”, Landstrasse fiind numele unei străzi şi a unui district din estul Vienei şi Balcanii fiind… r/estul Europei.

Mă gîndesc să scriu aici din cînd în cînd cîte ceva despre ţara asta frumoasă în care locuiesc de mai mult de un deceniu, care îmi place cum funcţionează dar pe care o simt încă foarte departe. Sentimentul acesta al depărtării cred însă că are mai mult de-a face cu persoana mea, care a hălăduit ani de zile prin lume şi care, bănuiesc, nu mai ştie ce înseamnă acasă. Am un prieten aici (londonez) care organizează, în cooperare cu mai multe instituţii, nişte dineuri la restaurante cunoscute în care la fiecare masă sînt aşezate două persoane – pe de o parte un/o turist/ă (sau expat) şi pe de alta un/o austriac/ă (sau cineva pentru care Austria a devenit ţara adoptivă). În timpul mesei ei stau de vorbă şi încearcă să explice unul altuia ce înseamnă să fii austriac şi ce înseamnă să fii străin în Austria. Participanţii nu s-au întîlnit înainte şi perechile sînt trase la sorţi – nu poţi alege cine îţi va ţine companie în timpul mesei. Pentru a nu se împotmoli şi pentru a fi siguri că vor avea despre ce discuta, fiecare participant primeşte un meniu cu întrebări. I s-a făcut deja multă reclamă lui Eugene pe chestia asta şi a fost pomenit în The Guardian şi, dacă nu mă înşel, chiar şi în The New York Times. Trebuie să fiţi de acord că ideea e genială, nu-i aşa? Restaurantele cu pricina sînt alese cu grijă şi se află la intersecţia dintre turistic şi tradiţional (în sensul că au o reputaţie bună, chiar dacă au ajuns în unele ghiduri de călătorie). De discutat discută de obicei în engleză, dar nu e obligatoriu. Turiştii pot fi şi din Germania sau din Elveţia, de exemplu. Limba e relativă. Dar ce voiam să spun cu dineurile acestea este de fapt că nu ştiu unde m-aş aşeza de aş lua parte (şi Eugene m-a invitat de vreo cîteva ori). Să fiu străin? Nu cred. Ştiu cum merg lucrurile aici, majoritatea prietenilor pe care îi am acum sînt austrieci, germana nu îmi pune probleme şi aşa mai departe. Dar îmi lipseşte mitologia austriacă. Nu am crescut cu Herr Karl, cu Mundl, cu Balul de la Operă şi aşa mai departe. Tradiţia mi se pare în continuare străină, plutind într-o lume paralelă, într-un mediu din care cei din jur îşi construiesc amintirile şi la care eu nu par să am acces. Din cauza asta nu cred că mi-aş găsi locul nici ca băştinaş, de partea cealaltă a mesei. Pentru că aş putea da informaţii, povesti istorioare, aş şti în orice caz mult mai mult decît un ghid de călătorie, dar nu aş putea depăna amintiri. Amintiri care să fie încărcate cu puţină melancolie, care să mă catapulteze în timp şi care să mă pună faţă în faţa cu sinele meu de-atunci, care să-mi ispitească şi deruteze simţul fragil al identităţii. Ca şi cum cineva mi-a ascuns madlena şi nici măcar nu am habar unde să o caut. Şi pentru că am pomenit mai sus că limba e relativă, ar trebui să spun vreo două cuvinte despre multiculturalismul vienez, în dimensiunea sa lingvistică. În Viena ai ocazia de a auzi mai toate limbile din Balcani. Şi de mai sus, de mai la nord chiar, din Cehia şi Polonia. Rareori auzi vorbindu-se engleza. Poate mai des chiar, franceza. Iar toamna, cînd vin studenţii, te mai şi poţi delecta cu o porţie de germană adevărată. Pentru că germana de aici este, de fapt, austriaca. Nu, diferenţele scrise nu sînt prea mari – aproape inexistente (deşi există dicţionare germane-austrieci). Dar cuvintele sînt mai rotunjite, frazele mai intonate, exactitatea făcînd loc muzicalităţii. Iar apoi sînt dialectele. Majoritatea vienezilor nu sînt născuţi în Viena ci au ajuns aici din toate colţurile Austriei. Fiecare îşi aduce în capitală, pe lîngă mîncărurile regionale şi obiceiurile uneori curioase, un mod de a vorbi specific. Aşa cum îţi dai seama în România cine vine din Ardeal şi cine din Moldova, tot aşa şi aici, care e din Tirol şi care din Kärnten. Iar vienezii get-beget, ca să nu fie mai prejos, au dialectul lor, destul de zeflemitor şi cu un aer de superioritate de ne-egalat. E un banc pe aici (care e alterat în funcţie de provincia în care te afli) şi este cam aşa:

Doi tipi din Burgenland (a se înlocui cu una din cele nouă provincii) erau pe cîmp şi munceau în legea lor. Pe drum trece o maşină cu numere străine şi doi inşi coboară şi vin către austrieci. Îi întreabă, în engleză, dacă pot să le dea o mînă de ajutor pentru că s-au rătăcit şi nu le merge GPS-ul. Trebuie să ajungă undeva de urgenţă şi habar nu au unde se află. Austriecii se uită unul la altul, apoi se uită la cei doi străini. Aceştia, presaţi de timp şi circumstanţe încearcă din nou. Aceleaşi întrebări, aceleaşi rugăminţi, de data asta în italiană. Austriecii nu zic nici pîs dar se uită mai departe, interesaţi la bieţii turişti. Şi ei mai încearcă o dată, în franceză. Nu prea fluent, dar de înţeles. Aceeasi reactie. O încercare, două în plus, pe ungureşte sau cehă sau mai ştiu eu ce limbă maternă ar fi avut. Austriecii nu se ambalează, se uită unul la altul şi dau cu sapa mai departe. Exasperaţi, turiştii pleacă înjurînd. După o vreme, după ce au mai plivit vreun rînd, două, spune unul: – Măi da’ multe limbi mai vorbeau oamenii ăia. – Şi la ce le-a folosit?, a răspuns celălalt.

Mai multe despre ideosincrasiile lingvistice (şi nu numai) ale austriecilor şi impactul lor asupra unui român ce le rumegă zîmbind îngăduitor în (sper) episoadele viitoare.