În fiecare an încerc să-mi conving sora să nu sărbătorească Crăciunul. Îi spun că noi nu sîntem creştini. Şi ea îmi răspunde atrăgîndu-mi atenţia că nu împachetez cum trebuie cadourile copiilor. Îi spun că oricum copiii vor distruge ambalajul. Îmi spune că ar fi bine dacă aş tăcea din gură şi mi-aş vedea de treabă. Familia mea a avut mereu un gen de relaţie de love/hate cu Crăciunul. Surorile mele abia aşteaptă sărbătoarea asta, eu însă o urăsc. Noi sîntem druzi, nu creştini. Am fost crescuţi într-o tradiţie care nu acceptă manifestări naive ale credinţei. Singura noastră sărbătoare este Adha, sacrificiul lui Abraham. Nu avem o orgie gurmandă la sfîrşitul Ramadanului, nu ne flagelăm în timpul sărbătorii Ashura iar de Crăciun, sigur nu ne acoperim copiii în aur, tămîie şi Dolce & Gabbana. Tatăl meu nici nu voia să audă de Crăciun. Mama în schimb, era în culmea bucuriei în timpul acestei sărbători. Chiar şi acum îi place să-şi decoreze brăduţul cu ornamente roşii. În mijlocul pregătirilor îmi spune că se simte teribil de vinovată (acum că tata a trecut în nefiinţă) ştiind de aversiunea lui faţă de această sărbătoare. Chiar dacă e neam de druzi, de la munte, la fel ca tata, ea s-a născut în Ierusalim, unde trăiau bunicii pe vremea aceea. Mama ei şi-a dat fetele la o şcoală catolică. Nu voia să-şi vadă propriile fiice crescînd în spiritul druzilor libanezi din munţi. Voia ca ele să devină sofisticate şi debonare. Atunci cînd măicuţele au întrebat-o pe mama dacă familia sa era creştină, ea a răspuns fără să clipească, „Mais, bien sûr.” Tata, chiar dacă îşi iubea vinul său franţuzesc, scotch-ul său de single malt, chiar dacă îşi adora puloverul său de caşmir de calitate excepţională şi cravata sa Lanvin, chiar dacă a savurat incursiunea la Paris şi cina memorabilă în micul bistro din Geneva, în sinea sa, voia de fapt să rămînă un druz libanez de munte, la fel ca tatăl lui. „Pentru copii”, spunea mama. A împodobit un brăduţ şi a pus cadouri sub el pentru copii, în fiecare an, patruzecişicinci de ani, cît au fost împreună. Singurul compromis era ca brăduţul să fie simplu dar cu clasă, nu decadent, nu de paradă şi doar cu ornamente roşii. Tata aproape înjura cînd cîntam colinde. Şi bodogănea mereu cînd ne ajuta să despachetăm cadourile pe care ni le-a cumpărat. Acum, familia mea împodobeşte nu doar un brăduţ. Fiecare din cele două surori aranjează cîte un pom – pentru copii, desigur – şi mama are şi ea unul, pentru cînd vin nepoţii în vizită. În fiecare an. Pomul mamei a rămas simplu. Lucru care nu se poate spune despre ce pregătesc surorile mele de Crăciun. Una dintre ele vrea să aibă cel mai frumos brăduţ din Beirut. Spre sfîrşitul lui noiembrie, casa surorii mele e transformată într-un „monstru festiv”. Deţine o colecţie de cel puţin două duzini cu păpuşi cu Moş Crăciun. Are un ren artificial de mărime naturală. Întinde girlandele cu becuri nu doar peste brad ci peste fiecare plantă din apartament – inclusiv pe cactuşi. Orice obiect la vedere primeşte o fundiţă roşie ca şi cum am fi înconjuraţi de cadouri şi cumpără cadouri pentru fiecare copil pe care l-a întîlnit vreodată. Mă înnebuneşte. Îi spun de fiecare dată că nu sîntem creştini. Ea îmi răspunde – Crăciunul nu are nimic a face cu creştinismul. Îi spun: Crăciunul e sărbătorirea naşterii lui Hristos. „A cui?”, mă întreabă. Şi nu se opreşte la Crăciun. Desigur, găteşte miel cînd sărbătorim Adha. Ascunde ouă colorate – pentru copii – cînd e vremea Paştelui. Trînteşte un banchet orgiastic pentru toţi prietenii săi la sfîrşitul Ramadanului. Iar anul acesta a gătit un curcan uriaş de Thanksgiving, deşi a făcut-o într-o vineri. Nu se poate să faci o masă mare la mijlocul săptămînii, mi-a spus. Nu e practic. I-am spus că ea nu are nimic de-a face cu America. Mi-a răspuns sugerîndu-mi să nu mai fiu un druz libanez de munte. În fiecare an mă plîng şi încerc să o conving să nu mai sărbătorească Crăciunul. Îmi spune că împachetez cadourile anapoda. Îi spun că copiii oricum vor distruge ambalajul. Îmi spune că ar fi bine dacă aş tăcea din gură şi mi-aş face treaba bine. Bombănesc şi îndrug toate alea în sinea mea, uneori chiar cu voce tare, ori de cîte ori văd un brad îmodobit adorabil. În fiecare an încerc să ajung la fiecare soră atunci cînd copiii îşi primesc cadourile. Şi bombănesc şi aproape înjur ori de cîte ori ei sar în sus şi ţipă de bucurie. În fiecare an, încercînd să îndepărtez cu graţie cravata tatălui din jurul gîtului, aproape că îmi vine să mă strangulez cu propriile mîini.

Rabih Alameddine e un scriitor şi pictor american/libanez. Inginer de profesie, s-a dedicat scrisului şi pictatului. Ultima sa carte The Angel of History a fost publicată în toamna anului 2016. Pentru An Unecessary Woman a primit, printre altele, premiul Femina Etranger.

Povestea de faţă a fost publicată în Rumpus în 2010.