Am petrecut ultimii 20 de ani citind şi scriind povestiri ceea ce, din perspectiva anumitor cariere în domeniu, nu-i prea mult dar totuşi e jumătate din viaţa mea de adult. Probabil sînt unul din cei care nu se lasă prea uşor. În fiecare an, fără excepţie, predau cursuri despre cum se scriu povestirile şi ori de cîte ori sînt rugat să ţin o prelegere despre vreo formă literară (lucru foarte rar), povestirile sînt în mod inevitabil punctul meu tare. Chiar şi acum cînd sînt axat în totalitate pe romane, povestirile formează genul de care mă simt cel mai aproape şi pe care simt nevoia să îl protejez. Tîmpenia cu “sfîrşitul romanului” care erupe cu regularitatea pojarului în anumite cercuri literare nu mă afectează atît de mult cît mă afectează cînd aud pe cineva că nu a citit vreodată o poveste. În aceste momente mă găsesc făcînd prozelitism ca nebunul şi nu ar fi exclus să merg pînă la a trimite colecţiile de povestiri favorite prin poştă persoanei în cauză. (Da, chiar fac asta!) Urăsc umbra nesfîrşită sub care povestirile par a trăi - că e din partea editurilor, a editorilor sau a scriitorilor care vorbesc de rău această formă literară, care nu o consideră practică sau rentabilă şi mă bucur de fiecare dată cînd o colecţie de povestiri ia vreun premiu sau devine un bestseller peste noapte (lucru din ce în ce mai rar). Mereu am alături cel puţin o colecţie pe birou sau pe noptieră şi nu trece nici o săptămînă fără să fiu pus pe gînduri de vreo poveste pe care tocmai am citit-o.

Frumuseţea formei povestirii îmi provoacă mereu un respect profund iar mutabilitatea şi generativismul ei mă dau pe spate. Aproape sînt îngrăgostit de efectele acestei forme epice care, altfel decît în cazul unui roman (ce cîştigă în măreţie prin expansiune, prin mărimea sa), povestirea îşi capătă puterea colosală prin constrîngeri şi prin rezervarea sa. Sau, cum spunea Dagoberto Gilb, într-o povestire, “puţinul este mult, puterea este în economie şi simplicitate, nu în verbozitate.” Dacă romanul este forma literară favorită a culturii noastre, pe spatele căreia ne adunăm cununile (uscate) de lauri, dacă romanul este, să spunem al nostru Jaime Lannister, povestirea este Tyrion-ul nostru: dispreţuitul frate mai mic, sfidătorul peren. Dar să nu uităm: dă-i unei povestiri o duzină de pagini şi poate sfărîma inimi, oase, vanităţi şi cuşti. Şi în mîinile potrivite, poţi găsi mai multă intensitate într-un gram de povestire decît în orice altă formă literară. Economia + puterea povestirii formează un component atomic extraordinar, un lucru care i-a fermecat atît pe cititori cît şi pe scriitori generaţii după generaţii şi care explică de ce unii dintre cei mai sofisticaţi sciitori continuă să fie atraşi de ea.

Dar pentru o aşa putere trebuie să fie plătit un preţ pe măsură. Forma aceasta e a naibii de neiertătoare şi cere de la acoliţii săi doze extraordinare de exactitate. Un roman, la urma urmei, poate absorbi o grămadă de neajunsuri, poate trece peste unele accidente dar poate totuşi, în cele din urmă să fie o operă extraordinară. O povestire, în schimb, se poate nărui din cauza unor propoziţii nelalocul lor. Iar în cazul romanelor poţi şchiopăta de-a lungul cîtorva capitole întregi înainte de a străluci. Povestea trebuie să fie pe făgaşul bun chiar de la prima frază. Povestirile sînt acte de bravură, iar pentru un junkie al formei cum sînt eu, a citi una bună îmi dă aceiaşi fiori ca uitîndu-mă la cineva mergînd pe sîrmă cu mult deasupra capetelor noastre. Cînd un scriitor e în stare să te ţină în şah frază după frază, scenă după scenă, pagină după pagină, aproape că uiţi să mai respiri.

Romanele au desigur capacitatea de a crea lumi întregi dar puţine forme literare pot întrece povestirea la punerea în contact cu ritmul trecător dar inexorabil al vieţii. E unul din plusurile importante ale povestirii.

Poveştile, în fond, sînt scurte, la fel ca momentele în care trăim. (Din punct de vedere narativ sîntem cu toţii din neamul lui Tyrion). În comparaţie cu romanul, povestirile ne ating aşa cum ne atinge viaţa şi se termină la fel de abrupt şi neiertător. Cum devii mai comod şi mai apropiat de lumea povestirii, te trezeşti expulzat din îmbrăţişarea ei, cu povestea ajunsă deja la capăt. Cu un roman ai parte de un contact mult mai generos. Cînd citeşti un roman ştii că nu vei ajunge la sfîrşit atît de repede. Unele personaje vor muri, familii întregi vor părăsi tărîmurile natale, generaţii după generaţii vor căpăta viaţă şi apoi vor dispărea, dar lumea romanului, care este miezul său, va continua să subziste… pînă cînd nu vor mai fi pagini de citit. Cea mai mare parte a unui roman e ca o pauză în faţa incertitudinii implacabile a vieţii. Şi tu şi eu ne-am putea da sfîrşitul într-o clipă dar cu romanul e altfel: nici un roman nu se termină pînă cînd nu a fost întoarsă şi ultima pagină. Ceea ce dă o dimensiune profund consolatoare acordului dintre roman şi cititor.

Povestirile nu oferă astfel de consolaţii. Încep aşa cum se termină. Aşa ca noi. Pentru mine forma asta surprinde mai bine decît oricare alta ce înseamnă să fii om - lapidaritatea momentelor vieţii noastre, irevocabilitatea nemiloasă pe care o simţim atunci cînd timpurile, locurile şi oamenii care ne sînt atît de dragi ne scapă printre degete.

Unii prieteni îmi spun că viaţa lor e asemenea romanelor. Şi sînt cool cu asta. A mea, totuşi nu. Poate e din cauza multiplicităţii mele de imigrant caraibian, sau a distanţelor incomensurabile dintre lumile în care locuiesc, dar viaţa mea e mai uşor de înţeles atunci cînd e luată ca o colecţie de povestiri. Chestia e că sînt alcătuit din toate aceste piese ciudate ce nu pot fi puse într-un ansamblu care să fie, măcar de departe, coerent. E greu să găsesc ceva similar între puştiul din Santo Domingo care se căţara prin copacii de avocado, adolescentul din New Jersey care a adus un pistol la şcoală şi bărbatul care scrie aceste cuvinte în campusul de la MIT. Uitaţi de naratorul care ar trebui să rămînă acelaşi - momentele acestea nu par a face parte din aceeaşi carte, nici măcar din acelaşi gen. Anii aceia în care mergeam ca zăpăcitul prin Bronx ajutîndu-i pe “băieţi” să îşi ducă tobele conga la felurite show-uri - parcă ar fi din viaţa altuia. (Lumea aia! Zilele astea se pare că totul a fost şters, rulat într-un sul şi pus undeva deoparte. Da, aş putea chiar să-l ating cu degetele. Dar unde este lumea?) Bănuiesc că unii dintre noi au trăit în prea multe lumi şi prea multe vieţi pentru a fi un tot.

Dar aici e partea mai distractivă, de fapt. Oricît mă dădeam pe spate de cît de nemaipomenite ar fi povestirile, nu-mi venea să scriu vreo una. Surpriză: am început ca orice persoană interesată în a scrie proză, adică cu romanele.

Mă gîndesc dacă ar fi fost vreun moment în care aş fi ales romanul în detrimentul povestirii? Întunericul sau lumina? Nu. Nici nu cred că m-am gîndit serios vreodată la asta. Am ales să devin romancier pentru că … asta e ceea ce face o persoană normală. Nu conta că trei din eroii mei literari la vremea aia - Los Brothers Hernandez şi Sandra Cisneros - scriau doar povestiri. Nu conta că pe vremurile alea Carver era în ascensiune, că Where I’m Calling From era pus la vedere peste tot în orice librărie şi se afla pe rafturile oricărui scriitor de ficţiune. Nu conta nici măcar că profesorul meu de Creative Writing de la universitate era un povestitor în primul rînd şi unul al dracului de bun. Dar auzisem chestia că povestirile nu te duc nici în mă-sa şi chiar am crezut că e aşa. Iar faptul că profesorul meu, încercînd să devină titular pe seama povestirilor sale excelente, a dat-o-n bară nu mi-a fost de ajutor. Simplul adevăr e că la vremea aia povestirile erau tratate exact ca azi - la fel cum fiicele sînt tratate în patriarhatele lumii a treia - iar cînd eşti un puşti ce a crescut fiind mereu la margine, ultimul loc în care vrei să te vezi în viitor este, desigur, la margine. Fără a mă gîndi prea mult, ca o insectă atrasă de lumină, am luat-o de-a dreptul spre inelul de aur, mare şi greu al literaturii: romanul.

Singura problemă era că am ajuns la MFA cu Marele Roman Dominican încă în stagiul de dezvoltare (o condiţie din care nu şi-a revenit nici pînă acum). De vreme ce trebuia să prezint texte în mod regulat la seminarii, planul meu a fost să scriu vreo cîteva povestiri care să salveze aparenţele iar pe la spate să îmi pun romanul pe roţi. Aveam de gînd să pocnesc vreo cîteva tărăşenii cu tîlc şi pînă la sfîrşitul semestrului voi ajunge la viteza de croazieră cu romanul şi totul va merge strună şi voi scăpa de toate grijile.

Da… Ăsta a fost planul. Dar ştiţi ce se spune despre planuri. În acele săptămîni de la începutul lui septembrie în Ithaca, cînd aerul părea a fi încă îmbibat cu un elixir formidabil iar studenţii păreau a fi în al şaptelea cer, am tras prima povestire şi am prezentat-o la seminar. Nu mă aşteptam la mare lucru. Sincer să fiu, eram aşa de sigur că povestirea e bună încît nu mi-am făcut nici o grijă; eram preocupat mai mult cu Trujillo şi invaziunea americană din 1965 - ştiţi cum e, preocupat cu munca adevărată, cu munca la roman. Şi a venit seminarul şi pînă în ziua de azi nu am uitat cum m-am simţit fiind martor la dezmembrarea povestirii mele. Am mai luat-o în nas şi înainte dar acum se întîmpla la un seminar la universitatate şi zile întregi nu am scăpat de nodul în gît căpătat în orele alea. Desigur, era ceva laudă acolo şi cîteva fraze mai de soi au fost chiar apreciate dar în ansamblu reacţia a fost negativă. Chiar şi studenţii de culoare faţă de care mă simţeam mai aproape nu erau deloc impresionaţi. Unul din ei a scris o sumedenie de notiţe despre toate neajunsurile textului meu. Trei pagini, dacă îmi aduc bine aminte. Scrise într-un font mic.

OK, o primă povestire de proastă calitate - se poate întîmpla oricui. Şi cum şi aşa nu aveam planuri mari cu povestirile, nu ar fi fost greu să le dau naibii pentru totdeauna şi să mă întorc frumos la roman. Dar oricum o întorceam nu puteam trece peste stinghereala primei încercări. Propriul prejudiciu s-a întors împotriva mea: am crezut c-ai spus “povestirile-s un rahat mare” şi atunci de ce nu poţi scrie una bună? Idioţenie mare - dacă scrii povestiri bune nu înseamnă că poţi scrie şi romane (şi vice versa), da’ aşa gîndeam eu atunci. (Iar faptul că ceilalţi colegi scriau povestiri bune una după alta nu făcea decît să toarne gaz pe foc.)

Aşa că, după o perioadă de deliberare am decis să mai scriu una, ca să-mi clătesc gustul amar din gură. (Traducere: mîndrie.) Dar de data asta, cum spun copiii, m-am băgat. Am atacat forma aceasta cu o aşa o furie de parcă întreaga mea viaţă depindea de ea. Începusem să mănînc respir spîrcîi povestiri. Ca imigrant am avut mereu capacitatea de a mă pune pe treabă în caz de nevoie, dar acel prim semestru la Cornell am dat pe “beast mode”; am devenit Super Saiyajin. Nu numai că am citit textele colegilor cu intensitate talmudică, scriind pagini întregi de referate despre ce au scris bine, dar am început să mă închid în biblioteca Olin în fiecare dimineaţă după ce făceam un jogging, cu planul să citesc cel puţin o sută de pagini de povestiri. Colegii îmi recomdau unele titluri, la fel şi profesorii, am prins cîteva nume în timpul cursurilor şi seminariilor şi frunzărind prin noile apariţii la bibliotecă. Daca era vreo colecţie de povestiri, o scoteam imediat din raft şi mă puneam pe citit. Nu conta cine a scris-o sau dacă era bună de ceva. Am devorat totul.

În văpăile acestei perioade intense dedicate cititului am dat peste un nou standard estetic care a început să prindă rădăcini în mine. Am trecut de la o toleranţă invidioasă faţă de povestire la o admiraţie neaşteptată.

Am înţeles în sfîrşit că aceasta nu este o formă intermediară, un pas pe drumul spre roman ci formează în sine o tradiţie extraordinară care nu e uşor de stăpînit dar care e bogată în recompense. Începusem să-i bat la cap pe prieteni vorbindu-le despre complexitatea surprinzătoare a formei, despre puterea ei, despre mutabilitatea sa - cît era de instructivă structural.

Şi apoi am scris cea de-a doua povestire şi, chiar dacă nu a mers prea bine la seminar, în loc să pun punct, am dublat eforturile. Deşi eram deja prea prins ca să îi mai dau drumul. Entuziasmul meu se transformase într-o formă de devoţiune pură.

Să-i spunem - dragoste.

E povestea de dragoste clasică. Începem ceva fiind siguri pe noi şi pe ce vrem sau nu vrem, doar ca să ne ciocnim cu viaţa şi să ne trezim cu lumea întoarsă pe dos.

Pe drum spre roman m-am îndrăgostit de povestire. Asta-i versiunea scurtă în mod absolut. Sigur, nu am uitat de visul meu despre Marele Roman Dominican - uneori rahatul e prea adînc înrădăcinat pentru a scăpa de el prea repede - dar nu mai ardeam cu pasiune pentru el (încă nu). De-a lungul următorilor trei ani am scris aproape exclusiv povestiri. Am avut nevoie de ceva timp să-mi dau mîna. Cînd prima mea carte Înecat s-a “coagulat” şi eram la un pas de a o publica editorul mi-a sugerat foarte diplomatic să considerăm cartea drept un roman. Nu ar fi fost prea departe de adevăr. Am văzut o grămadă de texte mult mai puţin coerente care au fost numite astfel. Şi, mi s-a spus, cu siguranţă va avea un impact asupra numărului de cărţi vîndute. La urma urmei, nu mulţi oameni vor să citească colecţii de povestiri.

Am refuzat, desigur… din mai multe motive. Dar unul din cele mai importante a fost că eram pur şi simplu mîndru de forma asta literară şi nu voiam să o văd repudiată aşa de uşor.

Schimbări.

Junot Diaz - în prefaţa la The Best American Short Stories 2016. Houghton Mifflin Harcourt. 2016

Junot Diaz e un scriitor american născut în Santo Domingo în Republica Dominicană. A devenit celebru cu romanul său The Brief Wondrous Life of Oscar Wao. E profesor de Creative Writing la MIT şi e recipientul a numeroase premii şi distincţii.