Întrebări, răspunsuri

Cît de rece şi încremenit este adîncul mării la patru, cinci mii de metri sub cala unui cargobot, aflat în plină furtună pe o rută transatlantică? Cum se numesc peştii aceştia ce luminează şi plutesc în întuneric?
Ce este întunericul? Şi ce înseamnă frica, jalea sau speranţa? Ce înseamnă să îţi iei rămas bun? Ce se întîmplă cînd doi îndrăgostiţi, pe un chei, trebuie să se despartă? În care port? Sau poate că locul în care cei doi se ţin pentru ultima dată în braţe nu e nici un chei şi nici un port, poate e doar un peron într-o gară sau o cameră friguroasă ce dă spre stradă? Ce îşi spun unul altuia? Tac? E seară? Dimineaţa devreme? Şi cerul, sub care unul din ei va rămîne în urmă – e uşor înnorat, înnegurat sau e albastru, senin?
Un cîine începe să latre. Unde? În care curte? Sau răsună scheunatul ăsta nervos din baraca de pe partea cealaltă a pieţei? Care piaţă? Dar ăsta e sigur un cîine? Sau e doar zgomotul unei maşini? Al unui motor? Cum funcţionează un motor cu combustie internă? Se mai poate auzi bufnitura unui rateu prin vuietul apei ce ţişneşte din pompă? Sau poate că a fost o împuşcătură? Cum e atunci cînd cineva devine surd la hărmălaia lumii? Sunetul pe care îl aude în cap – să fie susurul propriului sînge sau doar un ecou şters afundat în linişte? Cum devine cineva orb? Şi cum violent?
Cît de mult durează noaptea polară în arhipelagul Novaia Zemlia? Cît de adînc e un mormînt? Cîte scaune se învîrt într-un carusel? Şi bariera asta luminoasă din fundal – sînt munţi acolo? Un lanţ muntos acoperit de zăpadă? Cînd a început să ningă? Şi ce a dispărut sub zăpadă? Şi apoi? Ce s-a-ntîmplat apoi? Şi? Şi… Şi…
De fiecare dată cînd cineva se apucă să povestească ceva, trebuie să poată răspunde la întrebări ca cele de mai sus, o sumedenie de întrebări! Şi trebuie să fie în stare să pună, după fiecare răspuns, noi întrebări adresate atît lui însuşi cît şi lumii. În plus, mult mai important decît de a întreba şi răspunde, povestitorul trebuie să aibă răbdare, să tacă şi să asculte ceea ce oameni din jur au de spus, despre ce-au făcut în viaţa lor, despre apartamentele lor, despre drumurile pe care şi le-au ales, cîmpiile pe care au trudit, bătăliile în care au luptat, grădinile şi grămezile lor cu gunoi pînă cînd va veni momentul să spună ceva de genul A fost… A fost odată…
Pe drum spre sinele poveştii descriind doar, să spunem, o plimbare printr-un oraş de pe coasta de nord, un povestitor poate cu uşurinţă să aibă de-a face cu o serie întreagă de întrebări, întrebări despre starea vremii, istorie, antropologie şi zoologie şi apoi, prin simpla descriere a ţărmului abrupt şi a stolurilor de papagali de mare, întrebări despre păsări şi formaţii stîncoase, botanică şi astronomie… Şi probabil povestitorul se va îndrepta spre arhive, biblioteci şi lucrări ştiinţifice pentru a-şi clarifica cunoştinţele despre circumstanţele istorice şi naturale ale existenţei personajelor pe care le aduce la lumină, ale animalelor şi obiectelor pe care le plăsmuieşte.
Chiar şi atunci cînd renunţă la orice investigare şi spune: îmi e de-ajuns doar ceea ce îmi este aproape, doar ceea ce eu, numai eu am trăit, vorbesc despre ceva în care am încredere absolută, despre ceva ce doar eu ştiu cel mai bine. Dar chiar şi atunci lumea îi apare povestitorului a fi altfel de cum o ştie, nouă; chiar şi atunci cînd se bazează pe cele mai simple lucruri, trebuie să le verifice. La începutul poveştii, aşa cum o concepe el, ar trebui să fie un sătuc într-o noapte ploiasă, cu străzile pustii, pe ici pe colo cîte o fereastră luminată, sau nu, fără nopţi ploioase – iarnă. Să fie iarnă. Cîmpurile goale, grădinile, toate, acoperite de zăpadă.
Dar ce magie, ce putere devine vizibilă în momentul în care doar o singură casă din acest sătuc, sau doar zăpada prinde viaţă prin cuvinte, se transformă în cuvinte – şi ce magie şi mai mare cînd la capătul străzii apare un om. Un bărbat? Un bătrîn? Despre orice ar vorbi în povestea sa, pe limba sa, povestitorul trebuie să reinventeze lumea, de fiecare dată şi totuşi nu are voie să se bazeze pe mai mult decît pe atenţia celor ce îl ascultă sau îl citesc, nimic mai mult decît liniştea din care începe să vorbească, să povestească, să scrie:
La sosirea domnului K. era seara tîrziu. Sătucul era acoperit de zăpadă. Nu se vedea nimic din Schlossberg, peste tot ceaţă şi întuneric, şi nici vreo frîntură de lumină nu-l dădea de gol. K. petrecu mult timp pe podul de lemn, cel ce ducea de la strada judeţeană către sat, uitîndu-se la cerul gol.
Primele propoziţii. Cu primele propoziţii, naratorul s-a descotorosit de nesfîrşitele posibilităţi ale povestirii şi s-a decis să folosească doar una singură, proprie lui şi din toate locurile, timpurile şi personajele doar cele care sînt ale sale şi-au găsit locul, timpul şi forma. Acum, în sfîrşit, nu îl mai deranjează că restul imens al lumii îi trece prin faţa ochilor rămînînd ne-spus, ne-povestit. Pentru că povestea sa, cea plăsmuită de el, cea de neînlocuit a început. Treptat el descoperă în această poveste tot ce ştie despre lume, tot ce a trăit în sînul ei, tot ce a descoperit şi îndurat. Şi în timp ce el scrie lumea se transformă într-o mare a tăcerii.
Desigur, drumul către centrul unei poveşti este uneori nesigur, alteori de-a dreptul dezolant. Straniu însă, cu cît se îndepărtează el de oamenii în carne şi oase şi de casele lor iluminate şi-i transformă treptat în cuvinte, naratorul capătă din ce în ce mai multă încredere în oamenii şi lucrurile despre care scrie pînă cînd, în cele din urmă, aceştia se vor infiltra chiar în fiinţa sa şi el va începe să se recunoască pînă şi în cele mai intricate şi străine vieţi despre care scrie. Şi se va afla astfel în acelaşi timp nu doar în centrul poveştii sale ci chiar în centrul lumii.
Cîteodată îşi va pierde însă răbdarea: cîte propoziţii a scris, la cîte întrebări a răspuns, cîte amintiri a adunat, notiţe, protocoale, cîte imagini de-ale lumii înfricoşătoare şi minunate, şi toate doar pentru a-şi putea închipui ce era, ce a fost sau ce-ar putea fi. Şi acum chiar dacă ştie atît de mult, nu poate pune totul în poveste. Oare începutul şi sfîrşitul oricărei naraţiuni, dacă le-am urmări cu atenţie, nu s-ar pierde în hăţişurile timpului?
Dar apoi, consolator, stă cu o carte deschisă alături, o carte cu povestiri deja împlinite, în care, spre exemplu, e vorba despre un Proces sau despre o Metamorfoză, despre un Doctor de ţară sau despre o Vizită la mină sau o Colonie penitenciară. Şi atunci i se pare că aude un zgomot mecanic, un zgomot al unui aparat nesuferit care scrijeleşte cu ace ascuţite pe pielea condamnaţilor cuvinte întregi, propoziţii, înfingîndu-se adînc cu fiecare împunsătură, pînă la carne, cuvînt după cuvînt pînă aceştia îşi dau sufletul. Ca şi cum ar fi vrăjit de această maşină, povestitorul ar vrea parcă să spună – dar acesta sînt eu, condamnatul sînt eu, pe corpul meu sînt scrijelate cuvintele iar cuvintele acestea mă vor răpune… Atunci se trezeşte, pune cartea deoparte şi se simte uşurat. Era doar o poveste, o poveste, care totuşi avea un început şi un sfîrşit, la fel cum toate poveştile au un început şi un sfîrşit, inclusiv a lui.
Sfîrşitul. Ce clipă miraculoasă, ce zi nemaipomenită e cea în care povestitorul dă peste ultima frază, găseşte ieşirea şi păşeşte din nou la marginea lumii. Dar acolo, în cacofonia vocilor care acum, după o oarecare perioadă de linişte, încep să se facă auzite din ce în ce mai tare, într-un haos plin de întrebări, de laude, tristeţe, entuziasm, incomprehensibilitate sau chiar ură care deodată îl deranjează – vrînd să-l convingă să continue povestea, să o comenteze sau să o depăşească – ei bine, acolo, povestitorul nu mai poate rămîne nici o clipă. Pentru că în timp ce vocile celelalte devin din ce în ce mai gălăgioase, povestitorul şi-o pierde pe a sa. A terminat ce-a avut de spus. Ce altceva i-ar mai fi rămas de făcut?
Cine nu poate rămîne cum e, trebuie să se schimbe. Iar povestitorului, celui care prin textul său a transformat în cuvinte oameni şi case sau un sătuc înzăpezit, i-a venit acum rîndul să se transforme. În această cacofonie de voci el devine un personaj de poveste, care începe să povestească despre norocul sau nenorocul său, despre aptitudinile şi slăbiciunile sale şi se amestecă în poveşti ale căror început şi sfîrşit nu le mai poate mînui. Nu mai are nimic de spus.
Ce-ar putea să facă? Să stea locului şi să asculte? Orice încercare de a întregi, de a acompania povestea sa, de a o apăra ar fi pe cît de extenuantă pe atît de lipsită de speranţă: ce a povestit sau a scris el nu poate fi mai clar şi mai puternic decît ne spune povestea. Ce-ar putea să facă? Ar putea să facă stînga-mprejur şi să o ia la picior. Dar încotro?
Mai întîi de-a dreptul peste cîmp, la vedere, devenind treptat lipsit de importanţă pentru cei rămaşi în urmă şi care continuă să-l privească. Şi apoi mai departe, mereu mai departe pînă cînd, ajuns la marginea unui oraş ameninţător sau sus pe vîrful munţilor sau pe coline unduitoare pînă cînd un drum nou iese la iveală, un drum către o altă poveste, un drum acoperit cu zăpadă sau plin de praf, în toiul verii, de-a lungul unui gard cu sîrmă ghimpată sau cu grozamă în floare, pe care povestitorul îşi poate regăsi vocea şi postura şi pe care mergînd, în cele din urmă, ajunge iarăşi în centrul lumii.

Fragment din Christoph Ransmayr – Die Verbeugung des Riesen. Vom Erzählen, S. Fischer Verlag, 2007

Christoph Ransmayr, născut în 1954, e un scriitor austriac. După ce a studiat filosofia în Viena a început să scrie texte pentru multe reviste (de la Extrablatt, la TransAtlantik, Geo şi Merian) şi a publicat nenumărate romane, multe din ele fiind deja traduse în 26 de limbi. În 1996, împreună cu Salman Rushdie a luat premiul de literatură al Uniunii Europene Aristeion pentru romanul Morbus Kitahara.